Au fost foarte multe momente când el m-a făcut fericită , nu am înțeles niciodată cum făcea asta dar , avea acel ceva ce rupea istoria făcând-o într-o operă romantică ce-și ascunde naratorul în pântecele personajului pierdut din propria vină .
Nu credeam că o să ajung să-ți spun atât de multe la fel cum nu credeam că o să ajung să regret că negrul rimelului mi-a ajuns la bărbie .Și totuși fac asta , cred și regret , regret și cred în același timp ;pare simplu dar e ridicol de complicat pentru că atunci când tu regreți nu mai crezi ! Eu cred și nu pentru a îți demonstra ție ceva ci pentru a-mi clarifica mie tema regretului .
Mai renunțăm la mască ?
E prima oară când simt că nu am am puterea de a-ți reda ție inima mea , sunt într-un fel de blocaj de neant ,îmi spun mereu că o să ies din el dar, mă întorc...poate pentru că mi-am dorit plângerea de milă , poate pentru că mă complac în imaginea fictivă a celei ce cred că sunt și-mi găsesc alinarea într-un dor . Acum , nu-ți imagina că e dorul pentru ce ar fi putut fi ( căci uneori viața se împarte în s-a întâmplat și cum ar fi dacă ar fi fost ) e doar dorul meu către mine .Am un fel de iubire ironică pentru mine , o ascund în zeama de lămâie dar nu dispare decât 333 de zile iar în celelalte zile e exact ceea ce e și acum : dorul de mine când nu-mi păsa de mine .
Și-mi pare rău că nu am mai vorbit , am fost prea ocupată să plâng ca un copil ...
