Ritual de rutină

    Ce se întâmplă în vis, rămâne acolo... sau, cel puțin, așa ar fi corect pentru psihicul tău și-al meu. M-am trezit cu o dorință nebună de a interzice visului să mă tulbure. Am visat că sunt mică și-am o carte pe genunchi, un creion în mână și-o foaie pe față, eram eu și imaginația. Singura de care fug în același timp în care o caut.
    Îmi dau seama cum, în vis, îmi amintesc ce-mi doream, ce înca n-am uitat. Departe de ziua de azi, voiam să scriu, să scriu cu sau fără noimă, să scriu despre mine și tine, despre ei și despre noi. În realitate, ascund visul, pierzându-ma printre frunze. Copilul a crescut, sufletul nu.
   Înainte să visez fiecare zi mi se termină cu același ritual al refacerii și limpezirii printr-o plimare. Cu fiecare pas pe care îl fac am impresia că mai scap de un of si mă mai eliberez de un gând. Soarele avusese multă putere, chiar a topit din gheața ce începuse să se așeze pe cord, dar eram prea ocupată pentru a mă preocupa, așteptam momentul înserării, așa realizam că mai trece o zi și sunt tot mai aproape de tine. Am vrut mereu o stea a mea iar noaptea mi le dă pe toate, pot să îmi iau stele de la lumina neoanelor, a farurilor...sunt înconjurată de lumini, dar e beznă. Pașii mei sunt independenți, cunosc drumul si calea, chiar dacă în lipsa ta par a fi o mașinărie.. căci, drumul meu e cel de întoarcere. Și, totuși, luna a venit mai grațioasă si mai mândră, ștersese urma soarelui și liniștise. Parcă prea multa liniște înspăimantă, tăcerea glorioasă se simte puternic în sufletul unui muritor.

 E seară, e liniste, e frig...ești tu în mine.

Merg, nu aud, nu văd, nu ascult, doar îmi las corpul liber și îngreunat de eșarfa parfumului tău și de geaca atingerilor tale, le iau peste tot cu mine. Nu mă sperie liniștea, dar îmi trezește imaginația și de ea mă tem. E mai puternică ca Soarele de peste zi si mai mare ca Luna de acum, nu o pot controla...deși, sincera sa fiu, nici nu am încercat. Nu i-am pus limite pentru că asta însemna să o trădez. Trădarea implică razbunare, timp pierdut și vise de copil fără copilarie. 

   Seara scriu, în vis sau pe sufletul tău, doar el mă ascultă, e cartea mea... De ce nu-mi amintesc ce scriu în vis? Merg la tine în suflet să-mi aflu povestea, vin cu frunze și miros de la toamna noastră, deschide-te...

Copilul a strigat și îngerul a clacat

    Ce ai să te faci când zâmbetul copilului se va întuneca în marea plină de nesiguranță? Când are să-și uite gingășia și se va condamna la aceleași  milioane de dușuri cu apa rece și regrete? Să-i amintești, te rog, că-i mic...că-i bun...că-i drag în drac întunecat.

Mi-a ieșit copilul la lumină, nu vrea sublima creștere și-mi cerșește atenția. Mă uită antingerea lui, îmi dă palme în motoraș, iar eu nu mă pot supune. Poți să-i urli trărirea sau să o condamni? Lasă-l, simte mai mult de atât iar tu să-i spui că-i alb în albia anotimpului. Iartă privrea ce ademenește furtuna și gonește ca nebuna căci e zâmbetul înmormântat de timp.

    Copilul a strigat și îngerul a clacat. Nu-l blama, ia-l și simte-i durerea din privirea de dupa, starea copilului se va lăsa cu o mahmureală de îndoieli si lacrimi. Lacrmi...ele îți vor spune totul. La bătaia gongului copilul pleacă ademenit de zmeul ce-și caută un loc...

A uitat să ia mahmureala conștiinței cu el, a rămas același gust sec și apăsat ce persistă. Ți-am spus că-i drag în drac, dar luminat.

Confruntarea timpului

Și-a șters urma și și-a prelungit agonia, era o toamnă târzie când mi-a apărut în cale și o primăvară fără muguri când a pornit la drum. Vor urma cuvinte simple ce vor naște o poveste... Tu la ce te gândești când auzi de povești? Eu sunt dependentă de poveștile vieții, le caut, le inventez... le scriu și o trăiesc pe a mea. Povestea mea a început pe vremea când castelul iluziilor domnea în paradis. Povestea mea a început în vara cu bujorii lui mai, uneori mă întreb ce o face unică sau ce o alimentează cu continuare. Tu știi? Eu aș spune că timpul. Timpul îmi dă curaj să-mi duc povestea mai departe. E fragedă, abia în acea toamnă târzie de care îți pomeneam a început să capete contur. Doi ochi verzi, două mâini și un sulfet... Timpul mi-a dat iubirea ce îmi crește povestea. Dar ce te faci când tot el, timpul, în lupta cu sinele te lovește...cine cade atunci? Prezentul e mereu în creștere, el e povestea mea...povestea fiecaruia. La confruntarea timpului prezentul îți va fi viitor, trecut doar un mormânt al celui ce obișnuiai.

Mitul existenței

    Mitul colosal al existenței umane ucide cu bătăi plăpânde orice rază de răsfrângere spre chip și momentul trăirii . Tu te-ai născut că să exiști , exiști că să te împlinești , te împlinești că să crești .Te învârti într-un cerc vicios în care nu ești altceva decât o altă particulă  de  nisip răsfrânta din maisvul muntos al chipului Divin. Te gândești prea mult ,te acuzi prea des , te victimizezi prea calm .Vezi tu, explicațiile nu le poți găsi , nu totul are un sens , chiar dacă asta vrei să crezi , e firesc să îți dorești ca după o zi în care întreg universul a complotat împotriva ta , tu să speri, să-ți șoptești în fața oglinzii : „totul se întâmplă cu un scop,nimic nu e intamplator” .Dar ce faci când tentația adevărului sugrumă picătura vicioasă ce te obligă să-ți pierzi din fire și să te arunci într-o patimă a vulnerabilității ? 

  Îți mai amintești primul început ?Vorbesc de clipa în care ai deschis ochii , când ți-ai întins brațele ca niște arme și tot ce doreai era exact ceea ce nu știai, asta faci și acum.  Ai fost ca o carte goală , inițial ți-au fost scrie zilele,  cu pas, ai început să te revolti , să îți permiți momentul schimbării .Dar ai devenit o altă masinărie ,fără inhibiții ,nu ai realizat că momentul copilăriei ,ideile transpuse și revărsate fără voia ta de către ceilalți prădători sunt cele care te impring spre destin . 

  Suntem construiți diferit , atâtea picioare , atâtea inimi , atâtea sufelete și minți .E un lucru care ne leagă , care ne aseamănă și în același timp ne separă .E momentul desprinderii de rocă ,momentul în care învălmășeală gândurilor persistă și zamilseste călăii , căci în fond victimele își zamilsesc călăii. 

 Sunt prea puține nopțile , prea scurte orele ca să afli răspunsuri ,iar tu, tu nu ai răbdare , așteptarea ne omoară, tăcerea spune multe .Dar ce spune ? Așteptările sunt grele pentru că implică o doză de rău și una de bine ,pentru că atunci când nimic nu e sigur , totul devine posibil .Iar tu, eu, noi…noi toți obișnuim să ne rănim singuri , nu mă refer la rănile despre care vocile fantomelor din trecut ți le sporesc ,ci la rănile din noi , la rănile fiecărei persoane ..la rana incapacității de afla cine sunt, ce vreau , ce am ,ce o să fac .Toate urmate de clasicul DE CE?!? Ceea ce inevitabil provine din OARE E PENTRU CA? .Lista ar putea continua , cred că ai umple pagini ,ai construi castele de nisip din asta . 

 Am avut de multe ori tăceri ce se prelungeau în eterne plecări ,iar în momentele alea deveneam exact ceea ce încerc să-ți spun .Deveneam un fel de tu. Mă amuză ochii presărați cu durere ,dar ascunși după deminitate , tânjesc la inimile calde pline de răni, ador mințile obosite , admir trupurile cocosate ,toate astea sunt transformate acum în mașini ce se zbat pentru zâmbete .Știi de ce? Eu, îmi e teamă să-ți spun, dar o voi face;  cred că suntem acoolizati cu temelii șubrede din lichide insipide, incolore, inumane .Am proiectat în noi, o idee ce se vrea împlinită mai mult din mândrie și orgoliu, pe care le confunzi în goana după timp. Omule, de ce nu vrei să vezi că tu azi ,mâine o să pierzi lupta asta ,e o luptă care nu vreau să o numesc contra timp…o percep ca pe o luptă contra liniște…

   Omul e un instabil, calacheaza, se blochează la uși închise pe care uită să le mai și încuie, toate astea pentru că una din ursitoare, probabil puțin debusolată și agasată de raze, a pronunțat noțiunea ce derutează și declanșează războiul uman :FERICIRE . 

   Fericirea? Dacă mai faci o scurtă întoarcere la primul vis pierdut , ți-ai aminti că atunci ai îngropat prima oară fericirea , atunci a fost momentul în care zbuciumul te-a despicat, când te-ai lăsat să vrei ceea ce nu știi . Caută copilul care vroia să devină doctor ,crezând că așa îi va face sănătoși pe cei dragi (fără să știe că pe el nu se va vindeca ), apoi caută-l pe cel care se visa să învețe pe alții, (fără să știe că el însăși nu se va învăța pe sine ), în final caută-l pe cel care s-a plictisit să încerce să mai caute. L-ai găsit, trebuie să te uiți în tine, în chipul pe care l-ai pierdut în cartea pe care o tot scri cu bocancii plini de noroi spre capat, spre noțiunea, senzația , sentimentul de fericire .Nici nu o poți defini, ce te face să crezi că o vei putea recunoste? Toate se află în tine , treptat te-au adus în momentul de acum. Primii pași sunt cei care ne fac să alegem , nu poți să privești răspunsurile dacă nu îți accepți semnele ce te despart de tine. Iar când vine vorba de fericire, ne aruncăm privirea în partea greșită. Nu suntem capabili să recunoaștem eudaimonia, pentru că nu știm în ce constă; ne camuflăm,  niciodată nu rămânem concentrați pe ceea ce apare la început. Dacă fericirea ar fi reală ai rămâne la aceea primă oară, la acel prim om, senzație sau lucru care ți-a arăt acest sentiment . Însă sunt tentați , încărcături emoționale ce umplu din golurile epice de la primul început, primul vis pierdut.  

 Avem nevoie de un fir de rumeguș că să ne dorim întreaga pădure pentru asta, așa se întâmplă și cu sufletul, uneori îl pierzi pentru că rămâi agățat de un sentiment ce se transformă în viciu . Fericirea permanentă se pierde , căile devin albe toate ,dar drumul spre ea e negru și plin de tentații care pentru moment devin obsesii ,plăceri . Și dacă stai bine să te gândești , nu te-ai schimbat ai rămas același copil cu lopata în mână, doar că acum cauți fericirea în iubire ca să o poți înălța cu zmeul împlinirii egocentrice . 

  Vezi? Nu e despre ceilalți , e despre tine. Ceea ce ne apropie și ne seapara în mod balansat sunt tentațiile vicioare și trufașe, patimile și aspirațiile. Folosim mereu corpul și emotiile altora pe post de substituit al proprilor dorințe neîmplinite .Ne amăgim, pentru suntem în delir , ne amăgim pentru confort cu ceea ce credem că e fericirea adevărată, dar facem asta pentru că suntem dezamăgiți .Amăgirea inseamna pierdere ,înseamnă  prea multe plecări și opriri inexistente . 

   Să îmi permit definirea fericirii ?I-aș spune mormântul omenirii .E motivul pentru care te hotărăști să pleci spre destin , dar uiți să dai drumul sentimentelor din cauza durerii din spatele lipsei de fericire . 

 Mai fă o excursie în trecut la primul început și primul vis pierdut ,dacă ești sincer și ți le asumi ,încuie ușă cu trecutul ,fericirea nu e acolo , nu e nici aici ;aici e plin de tensiuni maxime și plăceri care te vor sfâșia sub formă a ceea ce tu crezi că e fericire . Mergi mai departe și caută un mit al existenței , cauți în zadar, dar continuă să mergi ,ceilalți te-ar sfâșia dacă ar știi că ai înțeles iar înțelegerea ta e defapt plânsul .Mergi și nu te opri decât atunci când plăcere se va contopi cu rutina , creația , apa , soarele , stele iar sufletul tău obosit și inhibat de doza pe care mintea nu uită să o aplice ,doza fericire,își va asuma liniștea cu riscul unei noi furtuni . 

   Cele mai grele răspunsuri sunt cele false , nu uita ca să poți afla răspunsul bun e nevoie să pui întrebarea corectă .Iar întrebarea corectă nu e care este fericirea supremă  .Ai nevoie de curaj că să fugi din asta ,iar ție încă îți e frică ,de mii de ani am trăit în asta ,ne complăcem așa . Iar întrebarea corectă e: dacă găsesc răspunsul ,atunci mă opresc ? …

Unde ne sunt femeile?

 Câte generalizări se fac la adresa femeii și a bărbatului? Sunt nenumarabile și fără capăt, însă eu nu le susțin; am să-ți spun și de ce. Decizia finală îți aparține.
   Suntem însetați de dramă, mâncăm victimizare și respirăm compasiune, îți plângi suferința și ți-o provoci. Te vrei înstrăinat și însingurat. E frumos să plângi, să fugi și să suferi, generație de lași! Acuzăm, femeia plânge și bărbatul râde. Tânjim să cuprindem un suflet, dar le lăsăm libere pe toate, suntem ocupați cu drama.
   Ce e drama? E lipsă rațiunii și moartea pasiunii. Drama anilor 2000 și a valului de lacrimi de săpun e atenția neîmpărtășită. E lipsa de judecată. E dezumanizare.
   Unde ne sunt femeile? Sunt pierdute și defeminizate. Mi-e dor să admir feminitatea, să o doresc. Femeia din scrierile actuale, e mereu îndurerată și mereu nemulțumită, mereu caută ceva. Pardon,Se caută, se reinventează.
  Cum privești o femeie? o privești așa cum te lasă. Femeia e ascunsă, nu se naște. O femeie o naști tu, bărbate, o naști cu suflet și o crești cu viață.
 Astfel că drama e femeia descrisă azi peste tot. Unde ne sunt femeile? În căutarea lor dăm peste trupuri seci înclinate spre temnița dramei. Nu știu a cui e vina, defapt nu cred că există acest sentiment al vinovăției căci adunăm exact ceea ce plantăm. Fiecare ajunge exact ce trebuie, transformarea fiind alimentată de aceeași sete de creștere inspirată de modele false și instabile.
 Unde ne sunt femeile? Unde ne sunt oamenii?... în trupuri seci, fără sclipire și fără glorie.

Meditație

           Zidurile sunt martorii lumii, suportă povara apasarilor și încărcătura eliberării. Pe orice zid e pavată amintirea zilei de ieri și pe oricare altul, uitat de azi, se va nota ziua de mâine. Să nu te temi că ai putea uita, sau că ei oamenii te vor uita, căci zidurile te-au văzut, te-au cunoscut și te-au păstrat. Mă întreb câte m-au ocrotit? Cu siguranță ruinele celor ce au fost sunt, în realitate, părinții celor ce te privesc. 

        Ți-ai îngropat tinerețea în cearcăne, lași pomeții să cadă și pășești fără regret, doar ei, pereții, te mai află și te mai descoperă aievea.  Zidurile știu că ai iubit, știu că ai pătimit și mai știu că îți e teamă de ruine. Nu de orice ruine, ci de cele ale propriei ființe. Nu vreau să văd cum geamurile corpului meu se sparg, cum cheaia de la inimă se pierde sau cum ochii se închid. Îmi vreau zidurile rezistente, plină de glorie și zâmbet, nu am să plec capul în fața altora tinere, dar am să le acord prilejiul de a străluci;  fără să garantez pentru ele. Ruinele ni le facem singuri, zidurile ni le fac alții. 

      În afară de zid ce ți se pare trist? Probabil multe îți stârnesc mila, dar nimic nu se compară cu înstrăinarea copacului, l-am văzut într-o noapte la marginea podului, mă privea haotic și ștrengar.

 M-a lăsat să îi spun povestea. L-am privit în clar de lună, nu simte atingerea semenilor în vânt, a crescut și coroana l-a dus departe. Originea îi e în fond aceeași, EL nu a uitat, alții l-au uitat și l-au lăsat rătăcit. A plecat și s-a pierdut la un ac de casă. 

Când "mai târziu" devine...

 Când mai târziu devine...
 Am auzit de multe ori mai târziu folosit în diverse situații, n-am fost ferită de transformarea lui în niciodată sau în lungi așteptări sau chiar în imediata secundă.
 Mai târziu e un adio stins, ce nu vine în veci.  E o amânare a unui prilej.  Și ce te faci în cazul în care devine niciodată? Îți spun tot eu...inca mai crezi în mai târziu, o să ajungi pe un pat răpus de vreme și ai să te întrebi dacă e suficient de mai târziu acum, are să îți vină în gând cel mai dorit și mai așteptat moment, îl vei retrăi ca la început și mai târziu e devreme. Devreme pentru ultima clipă.  Când ai să pleci de aici o să îl iei cu tine, așadar mai târziu nu devine niciodată. Mai târziu e tot ce ți-ai putea dori la ultimul ceas și e tot ce alungi în drum spre final.
    Mai târziu e împlinirea, cunoașterea și tu, abandonat, dar nu uitat.

 

Vin să stau (altă formă a declarației)

                                                      Vin să stau,                                  
                                                            dar
                                                      Stau să plec
                                                             și
                                                      Plec să vin
                                                            căci
                                                      Vin oricând
                                                            doar
                                                      Să mă chemi
                                                            de
                                                      Am să fug
                                                             tu
                                                       Nu uita
                                                             că
                                                       Eu vin să stau
                                                             iar
                                                        TU aștepți
                                                               și
                                                       Eu știu că tu
                                                                             mă ierți.

                               Vin să stau
                                     să
                               Te iubesc
                                                oricând,
                                                oriunde,
                                                oricât!
                              Vin, stau, plec, fug spre tine
                                          ia-mă
                                          iubește-mă...
                               Acum și pentru totdeauna
                                          nu uita
                                       Vin să stau !

 

Povestea macilor

                                  Plâng macii astă seară și nimeni nu-i ascultă...

    Prima ploaie din vara lui 2015 a venit curajoasă, nu se lasă înduplecată și acționează. E ceva nespus în răcoarea ei, stau și o privesc îmi vine să o imbratisez€, să o las să îmi gâdile tălpile tăbăcite de arșița trecută, să îmi scuture trupul veșnic tânăr.
     Îmi place ploaia, curăță păcatele și anunță seceta ce va topi diamentele; toata frumusețea ei se revarsă asupra macilor.
 Te-ai oprit vreodată timp de o secundă să-i privești? Ești prea grabit pentru ei, uite-i acum spălați de ploaie. Plâng macii astă seară și nimeni nu-i ascultă.
Adesea în plimbările de regăsire și revenire îi admir în prima lună timidă a verii, par îmbrăcați în inocența copilăriei, sunt fragili și misterioși. Macii nu-ți emană miresme și nici spini, în schimb, ei se supun; sunt cei dintâi sclavi și cei din urmă evadați. Sunt fugiți din grădinile extravagante, le place liniștea din spatele sunetelor de mașini. Câmpul e casa lor. Observi, dragule? Macii sunt precum sufletul, adoră libertatea și infinitul, dar cu toate astea se împlinește doar lângă pământul ce îi alimentează și-i țin în viață; până la urma...nimic nu se compară cu sângele ce pompează pe verdele viitorului.
   EI sunt sclavii ce-ți pătrund pe geam și-ți zâmbesc, sunt cei ce au evadat și s-au eliberat, poate că își cunosc adevărata valoare și nu pot accepta obișnuința. Îi ceartă ploaia, le unește florile și le înaltă, de la cer totul devine mic cu excepția pașilor plini de suspine.
  Plouă, plouă altfel acum. E ploaia verii, s-au întâlnit zilele lui iunie și-și chinie macii. E seara lor, seara macilor orbiți de lumina monștrilor pe patru roți cu trecători. E plin de trecători în ploaie, dar e pustiu de oameni în spectacolul picăturilor.
 Ascultă macii, ei te văd. Privește macii, ei te simt. Iubește macii, ei sunt trupul femeii și inima bărbatului.

De seară

   Bună suflete, cum ți-a mers azi? Sunt curioasă și dornică să aflu ce s-a întâmplat azi cu tine. Mi-ar plăcea să îmi spui că azi ai completat pagini la povestea ta, mi-ar plăcea să aud cum rostești fericirea.    Suflete, azi aș vrea să fie despre tine, doar că nu știu cărui suflet îi vorbesc. Mă ambiționez să le cuprind pe toate, să le pun adunate: suflet lângă suflet, fără distanță și fără garduri...numai că bătaia crengilor în geamul mare ce mă apără de firg a alungat multe suflete, poate că s-au simțit amenințate de gălăgie și au crezut că am să le sorb liniștea.
  E o noapte de mai, e frig. Ar părea că vara încă nu are curaj să apară...sau, poate, îi e dor de iarnă. Sufletul iernii cu vânt rece e ascuns în fiecare alt anotimp, cât despre toamnă nu mai amintesc, căci ea e refrenul lin de la radio ce te plimbă pe puntea vieții tale.
  Sunt înconjurată de bagaje ce mă privesc temător, nu știu ce li se va întâmpla, au sufletul în pungă. Iar eu ca o necunoscătoare am legat-o să nu cumva să iasă. Ce îți fac suflete din bagaj? Stau fără grijă te duc acasă!

Cu dragoste

     Câte nopți ai pierdut căutându-mă? Câte zile ai risipit neaflandu-mă?
 Infinit le e numărul, acum par imposibil de acceptat și incredibil de uitat; e una din problemele timpului...te supune la acceptare și asteptare. Nimeni nu e privilegiat de chinul răbdării, nici tu nu ai fost...nici eu nu am fost. Și, totuși, câte nopți te-am strigat?câte zile te-am implorat? Necunoscuți ne erau pașii, nevăzute ne erau sufletele.
     Ce sunt toate astea în fața noastră acum? Sunt povești spuse la miez de noapte, povești cu dor de tine și de mine, povești cu anotimpuri ce zburdau pe pista veacului.
 Adevăratul test e cel al așteptării... aștepți și nu știi pentru ce sau pentru cine, dar continui să o faci căci asta e singura modalitate de vis și împlinire. Recunosc, am greșit spunând că te-am pierdut înainte să te cunosc, pierdusem prea multe nopți imaginându-te și dorindu-te, gonisem prea multe zile și respinsesem orice privire necunoscută pe atunci. Dar așteptarea s-a spulberat, pentru mine devenea pentru noi și am ajuns la noaptea nepierduta, la noaptea sinceră în care zâmbetul a alinat somnul, iar tu ai alinat ființa. Tu, înger și demon; tu cel ce înalți prin priviri; cel ce alini prin vorbă; cel ce iubești...ce-l pe care-l iubesc.
     Câte nopți am pierdut așteptându-te în carapace? Nu mai contează, le-aș pierde de o mie de ori pentru că a ultima noapte va fi din nou cea a regăsirii.
  Plăcere nevinovată îmi e clipa de atunci, de atunci de când am început cu începutul și am sfârșit în cuprinsul brațelor tale. De atunci sunt totul, sunt îngerul ce te păzește, demonul ce te ocrotește, omul ce te păstrează. Și dacă ar fi să îmi schimb înfățișarea aș alege să fiu toamna, toamna în care ne-am cunoscut, toamna în care ale noastre vieți s-au împlinit, toamna în care ne-am îndrăgostit, toamna noastră.

     Stiii ce e ciudat? Copilă fiind obișnuiam să iubesc toamna, am iubit-o mereu; știam că te ascunde acolo în cuprinsul ei pentru mine.

Idei cu Soare în față

    

                                              ● Ce te lasă fără puteri?

       Asteptarea…mereu aștept câte ceva, fie că e vorba de mine, fie că e vorba de altceva sau altcineva, ea, are același efect. Îți testează întreaga ființă, îți încruntă privirea și te obliga să porți masti.

Cate măști nu am purtat provocată de ea, le am pe toate în cufărul de șervețele mototolite. Nu m-am ferit să aștept, chiar mi-a plăcut, e una din pasiunile melea€¦in timpul de așteptare pot să fac orice, dar asta nu înseamnă că e bine. Așteptarea doare, e că o secetă în plină vară pentru recoltă. 

     Dacă l-aș vedea pe Shakespeare i-aș spune că a greșit, mereu aștepți ceva. Poate nu aștepți din depărtare, dar vei aștepta de aproape. Gândește-te….Aștepți să sune telefonul și să zâmbești, aștepți să crești și să te implinesti…astepti noaptea să vezi stelele, aștepți dimineața să saluți Soarele…astepti să-ți cânte inima. Să ne oprim la cea din urmă așteptare, dragostea pare ca e singurul adevăr tentat să îți dezvăluie măștile.

    Ce aștepți când iubești? Aștepți să primești ce oferi; și abia acum vine partea în care așteptarea își cunoaște sufletul pereche: imaginația. Cât rău sau cât bine își poate face omul cu cele două.

    Aștept să apari, dar taci și te ascunzi, ce-mi rămâne de făcut e să îmi imaginez. Îți aud pașii cum zdrobesc pietricelele alergând spre mine, te dezbraci de plictisul de peste zi și zâmbești haotic, ochii se joacă cu cortina ce ascunde emoția iar inima alimeteaza înflorirea bujorilor. Închid ochii să pară mai real, poate așa așteptarea va lua sfârșit iar imaginația își va găsi finalul în realitate, dar nu se aude nimic.

    Nu renunța, nu te întrista și nu te plânge. E jocul tău, tu faci regulile..e doar o chestiune de timp până când dragostea se va îndrăgosti de așteptare, să te ferești de clipă aceea căci imaginația își va șterge lacrimile și deși trădată se va razbuna, iar tu vei aștepta că liniștea să ducă cufărul la gunoi.

Așteaptă, dar nu uita sacrificiul și cere-ți dreptul.

  

Apa, focul și cenușa

 

     (Notează: tu ești apa, focul e tot ce te înconjoară iar cenușa e tot ce rămâne.)
 
  -Grăbește-te apa se ridică cu putere, haide ține pasul cu mine și rămâi alături. sunt aici împotriva apei. Salvează-ne
 - Cred că glumești, aici nu e apă. E foc și mă nimiceste cu puterea lui, dar vin să ne salvăm
 -Ce ai zice dacă cu apa mea am stinge focul tău?
 -Și cu cenușa lor ce facem?
 
 
   Asfințitul a răpit șoaptă dintre munți și a împietrit ultima rază de la câmpie...noi nu ne clintim din fața unui Soare ce se retrage și strigă  cu mândrie, prin taboul creat, noapte bună lume/ bună dimineața șansă. Nu plecăm, stăm și-l privim în gloria retragerii. Cât de diferiți suntem noi...am putea lua lecții de la mediu, de la pomi și de la stele, dar noi căutăm mereu trimuful și uităm cât de glorios și frumos e să pierzi șansa câștigului. Talentul păcii e ascuns tocmai în retragere. Dar de ce să vrei să înveți cum e să pierzi atâta timp cât nimic nu se compară cu sunetul fericit al felicitărilor și cu pocnitura catifelată a mâinilor în ritm de Gaudeamus; cum să te abați de la asta? Nu e demn și nu e pur.
   Învață să pierzi, lasă-te să pierzi ploaia ca tu, apă, să poți să crești prin meritul tău. Lasă-te să pierzi pentru ca focul să se schimbe și să se arate cu ambele fețe. Lasă-te să pierzi ca să sufli ceunsa și să tragi concluzii.
  Cât despre mine...am vrut mereu să am steaua mea, nu am urcat munți până acum pentru ea, dar am alergat după Asfințit în permanență și am spus împreună cu el :bună dimineață șansă. Retragerea îmi aduce împlinire atunci când întregul meu sufletesc zâmbește și și-a învățat lecția, mă declar mulțumită când obosită după o luptă cu focul ajung acasă și sunt arsă, miros a fum și am urme de flacără, dar sunt inspirată...aș spune scrie și modela totul, te-aș face să crezi ce vrei despre tine și, da, asta mă bucură. Îți scriu despre mine, dar știi deja...tu ești motivul.
  Focul arde chiar de e stins, îți zâmbește și-ți dă căldură pe frig. Cunoști jocul și lași apa să înghețe, el o mângâie cu chibirtul și o face să se topească...așa faci și tu. Le zâmbești celor străini și le dai lacrimi celor apropiați. Ei au dreptul să-ți vadă lacrimile, pentru că ei cunosc retragerea ta...nu te ceartă, te bucură și te întreabă: "Cenușa o păstrezi sau o dăm hrană apei?"

Despre cuvinte

  Le-am spus cuvinte deși ele sunt sentimente; le-am spus vorbe deși ele sunt trairi...

Cuvintele și glasul duc la vorbe, sunt părinții ce clădesc echilibrul. Mi-a plăcut mereu transparența  în fața frisoanelor cuvintelor, întotdeauna cuvintele se contopesc cu gânduri, idei, idealuri, supărări, ajungând până la vorbe, astfel că o data lansate ele își au ecouri pretutindeni, zgomotul lor gâdilă timpanul fragil al Terrei. Există un substrat nociv de interpretări în spatele oricărui cuvânt, îmi pare că singurul stăpân al Universului e el, în absența lui ce s-ar alege de noi?
   Ar apărea fericiți cei scutiți de povara cuvintelor cu masa precum a sodiului și s-ar socoti nefericiți ce ce prin cuvânt ating stelele. Nu știu în ce categorie aș ajunge. Mie îmi place cuvantul, dar am impresia, uneori, că el mă respingea€¦in momentele de liniște și zâmbet cuvântul prinde curaj și-și ia mantia neagră a fosforescentei lacrimi.
 Lacrimi-zâmbete-vorbe-cuvinte, așează-le cum vrei tu, în orice caz ai grijă! Cuvântul ce-ți aduce zâmbetul îți va pescui în ochi și îți va trage lacrima afară. Fără texte, fără explicații, dar ce vină au cuvintele? Nici una, asta le e menirea

Din căutări

          Am plecat de acasă, mă strângeau pereții iar podeaua îmi intrase în călcâi. Am prins curaj și am deschis poarta, am făcut un pas și-am dat de o lumea nouă,recunosc, un moment de slăbiciune și m-am uitat în spate. Am lăsat o curte roșie un pom gri, o casă albă și-un perete mov, o floare neagră și o frunză albastră. De la geamuri se revarsă șiruri de margaritari ce miros a iasomie, ușa cântă o Simfonie surdă. Gata cu slăbiciunea, am plecat de acasă, mă goneau tăcerile și mă chemau cărțile. Albastrul de dincolo de poartă se vrea atins, cheia am pierdut-o, de mă voi întoarce să o iau pereții mă vor recunoaște și iar or să mă doară, dar de voi pleca fără ea oare ușa mă va uita? E ușor să pleci din casă când de acasă nu ai mai auzit, eu am plecat pentru ca, stai azi am spus că sunt liberă(prin urmare) nu spun lumii ce mă doare. Azi mă ineaca parfumul din casă și mă cheamă duhoarea de pe lângă casă, mă cheamă monstii și puturosii. E mai și mai am.  

         Destul cu introducerea hilară și infantilă, ce crezi că e banal? Dar ce tu de acasă n-ai plecat?  

                                                             

        Primul pas și prima clipă de rătăcire, fără planuri și traseu mă las condusă de monstrul numărul 1, e ursulețul de pluș din copilărie, îmi spune că am crescut și că nu m-a mai văzut. L-am recunoscut și am zâmbit din prima, câte amintiri. Ca să vezi și eu credeam că totul a rămas în casa  cu pereți în colțuri. Primul monstru e mândru de mine, știe că m-a lăsat copilă fiind și m-a adunata€¦altfel. Prea copil și prea sensibil, nu-l mai vreau îi spun să-și caute copil căci mă strigă Monstrul 2, păpușa cu chip de portelana€¦cat am iubit-o, nu-mi vorbește acum, și-a găsit familia, mă vrea uitată căci am răpit-o ani de lângă ei, la despărțire mi-a aruncat un cerc. Monstrul numărul 3 l-am găsit pe pajiștea cea mai îndepărtată de acasă unde nu e casă, stă cu capul în jos și cu talpă în sus, e prima pereche de pantofi pe care i-am asasinat, își plâng de milă, dar nu-mi poartă pică i-am lăsat undeva unde dragostea ardea. Monstrul 3 mi-a intrat în picioare pentru a mia oară și m-a condus la Monstrul 10 (de la 3 până la 10 am avut grijă să-i contopesc cu apa, nu-mi vorbesc și nu mă mai doresc). Monstrul 10 ea€¦nu știu ce e, cine e; în schimb îi cunosc parfumul..și e lămâie amestecată cu priviri reci și vorbe sângeroase. Monstrul 10 e toate cuvintele nespuse, e juranul de la care am pornit și de la care am stagnat în casa de la care am alergat. Nu-l deschid, vreau un chibrit...

       Ce puternici erau pereții de dimineață, și-au lăsat din var pe mâna mea, ce var moale cu litere.Stai!  Litere, deci cuvinte. Mă uit atent și-mi dau seama că m-a făcut iar să uit de ce am plecat. Vreau să mă întorc. Las Monștrii în spate, chiar de îmi propusesem să îi văd pe toți, să îi întreb de sănătate (comic, eu le-am provocat durerile și acum pretend că îi întreb de bine). Relizez că nu îmi trebuie decât un impuls de cercetaș ca să vin de unde tot plec. Nu vin, mă întorc ,nu plec ci razbesc. 

   Am pierdut cheia, nu-mi pasă, sar gardul și zăresc un bujor maro cu pete albe; bine că nu l-am călcat aș fi putut sparge borcanul cu dulceață de trandafiri pe care l-am ascuns în tufișul cu motive retorice. Ferestrele îmi fac cu ochiul, iar ușa cântă o baladă. Vreau să intru și mă strigă statuia de lângă ghiveciul cu bran, mă așez lângă ea. 

 -Ce ai găsit? 

 -Monștrii și aer 

 -Nu i-ai luat? 

 -Nu, i-am ars 

 -Cine sunt? 

 -Trimiși din amintiri 

 -Care sunt? 

 -Care i-am avut 

 -Mai pleci? 

 -Da, când mă strâng pereții 

 -Și ce ai învățat azi? 

 -Că nu știu de ce scriu asta acum 

 -Alo, nu vreau să vorbesc cu autorul, vreau nebunul 

 -Ups, am învățat caa€¦cerul e albastru 

 -Naiv și mincinos... 

 -Lasă-mă, mă cheamă casa!

   Holul e pustiu, e verde și lila, mă uit pe pereți, sunt mai relaxați acum și-mi lucesc pozele...stai, pozele..Cum să plec când mă nimicesc? Ce am crezut că am rămas numai aici, am rămas peste tot. 

   M-au strâns pereții și-am aflat: lumea e plină de tine, oriunde te duci, oriunde te ascunzi urmele tale sunt peste tot. Sunt în aer și plutesc, sunt în sol și înverzesc, sunt în cer și luminează..sunt în oameni și veghează.

Jocul celor patru

 Mi-am așezat capul comod și cu atenție în pat, nu voiam să zdrobesc nici o idee aș fi putut printr-o îmbrânceală să creez un dezechilibru în mintea mea, e oricum haos în ea...gândurile năstrușnice colindă pe acolo, uneori am impresia că e o pârtie de unde cele mai curajoase se lansează, asumându-și riscul de a fi nimicite la plonjare. Perna îmi mângâie delicat jumătate din față, iar părul îmi e admirat de cearceaf, numai eu par a nu fi acolo, trupul îmi zace în rutina tabietului de seară, își spune peripețiile patului, sunt prieteni încă din copilărie. La început erau un grup: trupul, mintea, sufletul și patul cu tot ceea ce implică el...acum tovărășia a rămas doar idealurile s-au schimbat; patul rămâne constat e cel mai fidel și nu îi părăsește pe cei trei...asta în timp ce trupul menține echilibrul dintre minte și suflet, sufletul e lent e încoronat și zâmbitor...mintea e cea tainică și obscură; se aseamănă puțin cu tiparul ciudatului din liceu, care nu vorbește...tace. Periculoasă e tăcerea, ascunde toate țipetele și toate rănile lumii, mintea își ascultă tăcerile, le ordonează și le pregătește pentru luptă. În spate zac acele gânduri pe care le aminteam la început, sunt cele ce au distanțat mintea de restul găștii, sunt cele ce se opun sufletului, cele ce îmbătrânesc trupul...dar cele ce aștern patul. Ei se întâlnesc doar noaptea, atunci devin un întreg, patul spune că i-a fost dor și demostreaza perna catifelată, trupul îi cedează rapid, împărtășindu-i dorul...sufletul e copleșit și uită tăcerea, e zglobiu și-și spune iubirea, mintea..face iluzia împlinirii, se complace și spune da în timp ce lansează un alt gând și nu îi dă pace..Pentru moment pare că e totul așa cum trebuie, somnul le alină pe toate. Tic-tac un fir de păr fuge de acasă și atinge fața, trezește mintea și se revarsă o lacrimă, gândul lansat a aterizat..e sadicul de fericire, în acel moment intervin eu, uit de prietenia celor patru și-mi las spaimele, rănile independente...la miezul nopții nu tăce nimeni, cei ce se ascund acum sunt cei ce nu există, la miezul nopții cărțile se întorc cu fața, tăcerea domină în șoapta ce spune: offff... mai sincer de atât nu se putea. Totul arde în lumina dorită a singurătății. Jocul celor patru e tangoul zilelor tale de tăcere, e masca ochilor uitați de timp...jocul în care patul e părintele grijuliu, trupul e scutul din bronz, sufletul e depozitul de vlagă iar mintea...mintea e victima și călăul, e scânteia ce stinge sau aprinde decăderea ta. Mă ridic din pat, deschid geamul și-mi las mintea să spună: încă nu ai ajuns la steaua ta, eliberează-te și plângi. Jocul celor patru a fost întrerupt de prima lacrimă sinceră a minții, de mâine protagoniștii se contopesc.

Din trecut

Puterea privirii

 Câte priviri am gonit în trecerea zilelor, câte am fugărit și câte am înghețat? Câte au fost și câte au rămas în clipa de acum?De-a lungul anilor am cutreierat multe suflete, am explorat multe priviri și am cuprins povești, reale sau impulsive, datorate de ochi goi. M-au sfidat privirile fixe, m-au speriat privirile pline și m-au ingorat privirile ascunse, în ciudat a tot ochii au rămas pictați în fața mea, au rămas aspecte ale vieții ce pot dezvălui o lume ce se vrea ascunsă. Amprenta nu se pune pe trup la infinit, trupul rămâne pavat cu cicatricea durerii, dar se uită...în schimb ochii rămân pătați de zâmbete, de lacrimi și de chipul celor ce sunt! Și atunci, poate în clipa de acum, ochii îți vor spune: am fost prea tânăr, am fost prea eu, am fost prea tu..am fost o privire a anilor ce s-au dus și sunt? Ce ești? Ești o privire a celor ce te iubesc...ești ochii ce limineaza o viață, ești ochii ce adus fericirea unui suflet...ești ochii ce îți spun povestea...ești privirea ce nu se va stinge din lume.Privirea ta a înălțat, a coborât, a iubit, a urât...înainte de orice ochiul ți-a ales inima ce o iubești.

Sunetul din noapte

    Câte povești se spun la miezul nopții când liniștea veghează cerul iar steaua luminează somnul, sunt multe pline de emoție,altele comune iar altele sunt sincere și ascunse sub cele mai suspecte forme.Vă mărturisesc că am una preferată, una spusă prin sunete bizare, care în mod normal ar deranja pe oricine,însă eu ador acele ciudățenii.Cum să le numesc să sune mai pompos? Defapt am să le încarc cu sensul și denumirea clasică: sforăit.

   Mi se întâmplă frecvent ca peste noapte să-mi gâdile timpanul un asemenea sunet, fiind îndrăgostită până peste cap de el, de stăpânul lor, le ascult cu drag și încerc să privesc dincolo de zgomot. Astfel încât, după un sărut pe frunte și o mângâiere caldă povestea începe a fi spusă (în tonul sforăitului ); în aceea clipă am conștientizat că nu sunt întâmplătoare, sunt declarații, sunt întâmplări, sunt temeri, sunt suparari, sunt tot ceea ce se adună de peste ani, de peste zi. Să nu uit, de multe ori auzim ceea ce vrem să auzim, nu e cazul acum, eu aud ce vrea să îmi spună. Acestea fiind spuse și auzite, îl cuprind în brațe, îi așez părul ciufulit și-l privesc în taină, din negru m-ai asemăna cu un basm, din lumină cu un somnambul, iar pe el cu un prunc (gălăgios). Mă las purtată de suflul său, zgomotul ia amploare, se zbate, se rotește, se încruntă și rostește: HRRRRIII și am știut că e vorba de cel mai onest noncuvant, a deschis ochii m-a privit, i-am zâmbit și a adormit văzând că e în siguranță. I-am alinat zgomotul, am ascultat povestea și am rămas trează până m-a cuprins în brațe, pentru a ne spune povești unul altuia. Noaptea trece mai repede așa, nu mai sunt basmele copilăriei și nici dramele fanteziei, sunt exact cee ce sunt, noncuvinte sincere ce-și cer dreptul la viață.

 

Cuvinte, emoție, iubire

    Nu de puține ori basmele își cer finalul fericit, nu de puține ori inima ta tânjește la inima lui și, în mod evident, nu de puține ori sufletul obține ce-și dorește.
   Îmi place enorm sintagma și clipa începutului, a primei priviri și a primului zâmbet. Îmi plac gândurile și visele copilei ce eram cândva, îmi place când văd că sunt constantă lor, ador să iubesc același om în mii de feluri. O să ți se pară o nepotrivire, o discontinuitate, însă eu iubesc același om de la început. Stai liniștit, dragul meu, o să îți explic...căci e vorba de tine.
   Noi, și când spun noi mă refer la toți oamenii, ne imaginăm viața, o desenăm și o proiectăm într-o lume în care fericirea își face apariția printr-o altă inimă. Trasă

m conturul fragil al unui el sau a unei ea, apoi încărcăm cu emoție...cu viață și până la momentul întâlnirii ne îndrăgostim nebunește de acea iluzie, ba mai mult o căutăm, fără să știm că ea apare doar atunci când e cazul, când ai acumult suficientă răbdare și așteptare, când crezi că nimic nu se potrivește cu gândurile copilului de ieri, sau cu lumea de zahăr brun.  Lumea se schimbă ,e o dinamică abstractă ce nu mai lasă loc de interpretări sau constante variabile ,schimbarea produce ,la rândul său , o altă formă de cunoaștere și revelație .
 Nu de puține ori îmi croiam un drum imaginar al vieții mele prin prisma a ceea ce nu am ,evităm să-mi asum un termen ce-l tanjam ,dar visam la o formă concretă care să mă dețină ; mi-am pierdut câteva nopți pășind spre tărâmul imaginației , mă gândeam cum într-o zi cineva mă va recupera de acolo de unde nu sunt ,nu mi-am pierdut speranța și atunci când am închis ochii, TU mi-ai deschis inima.
  Îmi e suficinet să spun: TU și zâmbetul , emoția ,vulnerabilitatea apare .
      Mă declar fericită și mulțumită, căci în spatele aspiratilor mele ireale ale omului ce îl iubeam am întâlnit exact omul ce îl iubesc. Un chip frumos, un suflet cald, o minte ageră ...toate îmi aparțin, mi le asum și egalez totul cu ființa mea, care, în fond, nici nu îmi mai aparține.
  Am adunat atâtea momente, am strâns atât de multă dragoste, am cuprins atâtea lumi lângă tine, e doar începutul căci cu păși siguri povestea merge mai departe, acum înțelegi ce vine dincolo de acesta formă exactă?Dincolo de forma exactă venim noi , tu și eu ,dar am să fac un popas la mine , la venirea mea spre tine .
  Se aud clinchete de ploi ,răsună picăturile într-un refren al dorului ,al iubirii ce depășește sfera așteptărilor sia€¦toate astea se cutremură la gândul contopit cu amorțeala depărtării de ceea ce ai.
 Mă cuibăresc în pat ,îmbătându-mă cu mirosul tău ce persita de noaptea trecută, ce fragil și lin îmi atinge nasul și-mi țintește sufletul, nu fac decât să mă supun ca o sclavă dependent de stăpân. Tu ,iubite, îmi ești stăpân și nu vrea și nu pot să încetez din a mă dedica ție , mereu alta și constant aceeași .
 Am atâtea priviri în minte ,atâtea feluri în care îmi agăți privirea ,urcând-o pe un tron la care nimeni nu mai poate ajunge ,suntem doar noi .
     Din obișnuința scrisorilor și a gândurilor sensibile oamenii fac declarații comune , dar voi face abstracție de ele ,transpunadu-mi dragostea ce ți-o port printr-o formă pură a inexplicabilului în fața privirilor reci din afară noastră.
     Ești al meu așa cum nu ai fost al niciuneia ,ești al meu așa cum nu ai fost al alcuiva ,ești al meu așa cum o să rămâi doar al uneia , al celei ce sunt și devin.
   Îmi amitesc și acum aceea zi în care paginile lipsă ale vieții noastre au început a se umple cu povestea noastră...sunt foarte rare ,aproape inexistente momentele în care eu  am rămas mută din cauza emoției , însă tu îmi tăi răsuflarea de la o singură privire..de la aceea privire ce a topit gheața.
   Obișnuiam să cred că iubirea ,viață în doi e doar o imagine plasată în cercul spinos al imposibilui ,dar constat acum că defapt iubirea ești TU. Ba mai mult , ești împlinirea mea ,ești fiecare bătaie a inimii mele ,fiecare gând , lacrimă și suspin . Mă omora gândul depărtării și mă sugrumă momentul nopții când brațele tale nu-mi cuprind trupul; nu trece o secundă fără sa îmi șoptesc spre tine: €œnebunule , ești al meu și sunt a ta...€œ .

Pentru ei...

 Redu numărul maxim la o unică posibilitate, știi ce rămâne în acest caz? Rămâne dorința sau visul tău, dar totul ține de tine, ține de cât de bine știi să menții echilibrul, mă sufoc, mă îneacă fumul adus de vânt, parcă sunt prinsă într-o lume nouă în care eroii se duc  înainte să-și vadă eroinele, într-o lume în care eu devine prea comun. Și pur și simplu îmi e dor, nu mai suport liniștea și timpul petrecut departe..îmi e dor de casă, îmi e dor să fiu străină de sentimentul plecării. Urăsc să fiu pe drum, urăsc să pierd clipe pe care nimeni nu mi le mai redă. Urăsc că aș putea să uit și brusc îmi dau seama că asta fac, uit să te sun tată și sa-ți aduc aminte cât de iubesc, uit să te sun doar ca să îți aud vocea, să-mi iei în râs emoțiile și printre șoapte să îmi citești gândul: ești unicul erou al vieții mele. Îmi pare rău mamă că plec mai des decât am făcut-o vreodată și îmi pare rău că nu pot să-ți privesc la infinit zâmbetul , îmi pare rău că-mi uit regele cel mic acasă. Par a fi prea multe regrete, însă nu e nici unul; imi e doar dor să va văd mai des, mă sperie timpul asta care trece haotic precum lacrimile mele, mă sperie liniștea. În schimb îmi place sentimentul revederii, îl găsesc pe EL peste tot, îmi da putere..e  împlinirea mea.  Când m-am aflat așa? Unde e omul puternic pe care îl credeam în mine, dar ..îmi aduc aminte tată ce-mi spui mereu: sunt cea mai puternică și chiar de plâng și chiar de râd, și chiar de cad nu sunt singură va am pe voi..și iartă-mă că nu mă  întorc, iartă-mă că uit să sun, că uit să-ți mulțumesc..iartă-mă, dar vin mereu acolo unde îmi e bine, acolo unde nu primesc și nu ofer, acolo unde doar iubesc..și departe de voi,  mă doare gândul că într-o zi eu am să vin, iar altul va pleca...

Rămâi  tu tata etern, tu mamă pentru totdeauna, tu micule rege pentru veșnicie si tu iubitul meu pentru întreagă existența!!!

De vorbă cu demonii

 
   În liniștea nopții răzbesc toate spaimele și-și caută realizări în spatele a tot ceea ce clădești pe timpul zilei, iar tu ca un necunoscător le deschizi ușa, le faci loc în mintea ta, le conduci spre suflet, ca într-un final să-ți muți ușor capul pentru a se putea face comode pe pernă lângă tine.
  Te-ai întrebat vreodată ce se află dincolo de partea fizică a ta? Sau chiar dincolo de partea controlată? Poate ai făcut asta din plictiseală, însă de fiecare data ai renunțat la ideea fără răspuns întrucât e

amară. Așa facem noi, lansăm idei ca mai apoi să le înmormântăm în cimintirul coșmarurilor, oamenii se feresc mereu de ceea ce nu pot explica, in fond, dacă nu ai explicația nu poți controla ceea ce se întâmplă și tot ce rămâne de făcut e pasul spre stânga sau spre dreapta, cu siguranță sunt și excepții care stagnează.
   Am cheia, dar nu găsesc portița care-mi fură liniștea, am găsit de multe ori Soluția în dialogurile spre infinit, le conturam frumos și le modelam după placul îngerilor, cert e că niciodată nu mi-am asumat demonul din mine, îl hrănesc când îl simt singur și înfuriat, fac asta de teama răbufnirii. Demonul meu nu are chip, e o umbră ce-mi impune idei vesele și triste îmbibate în memorii, cu cât fug mai departe de el cu atât mă atinge mai tare, mă strânge de minte și-mi gâdilă creierul, îl face să tresară să tipea€¦poate e modul lui de a îmi șopti că e aici. Mă sperie în momentele de sensibilitate imposibilă, nu mai simț cetele îngerești, nu-l mai văd pe EL lângă mine, nu-ți imagina că totul se face scrum, pentru că totul înflorește în acea clipă, e mai puternic că mine, dar demonul meu uită că-I sunt stăpână, uită că oricât de puternic e el, eu îl conduc din neant, chiar și din flotă zbuciumului îl pot opri, dezmeticindu-mă în țipetele iadului. Și atunci îmi alin imposibilitatea de a răzbi, și atunci îmi spun că sunt tot ce el nu poate fi, și atunci mă închin, și atunci mă pierd, și atunci mă prind două brațele, și atunci simt cum două buze se apropie de fruntea mea, demonul s-a speriat și a plecat.
   Când am început să-mi pierd controlul?Când am început să-mi ascult demonii? Defapt cred că asta e problema, am uitat să îi ascult, i-am alimentat cu toată fericirea mea și i-am secat de tot. Demonii mei nu se arată, sunt copii mei, sunt mici și imposibil de controlat din exterior, le înțeleg urletele, dar nu le pot explica. Nu pot explica de ce continuă cu acel dans și râset, de ce se apropie de mine, încercând să mă scoată de unde sunt, să mă ducă acolo unde nu am fost. Sunt privilegiată sau sunt damnată?
 - Asumă-ți visul, respinge-ți nebunia! E calm haosul din vis, e gălăgioasă liniștea demonilor de peste zi, e tulbure nebunia de peste noapte.
    Se spune că atunci când în tine pătrunde adierea lină a necunoscutului, ea își atrage temeri. Dacă stau de vorba cu demonii mei, mi-aș găsi frica. Da, îmi e frică, dar frica nu-și are nume și nici motive.
   Demonul nu îmi e dușman, mă aleargă pentru că vrea să îmi șoptească frica, vrea să o retragă din mine..mi-ar ucide îngerul și-I anticipez vorba inante să mă poată prinde, îmi continui drumul cu al sau gând înainte: eliberează-te de ideile meschine de a face pe plac oricui și oricând, eliberează-te de înțelegere și de explicație, trăiește și uită, riscă și transformă-te ziua că să poți noapte să te aduni. Demonul meu sunt eu, sunt ceea ce aș putea fi, e gândul meu sadic de pace, demonul  nu e demon și nu e nici înger, nu e nimic mai mult decât un refren al prezentului și viitorului. Ascultă-ți demonii, cântă-ți îngerii, plânge-ți temerile, alină-ți coșmarurile, iubește-ți momentele...

Puterea imaginarului

Ce se întâmplă cu noi când încetăm să mergem, ce se întâmplă cu noi atunci când continuăm să fima, ce se întâmplă cu noi atunci cand…atunci când tangoul clipei izbește valsul anilor? Îmi plac formulările stereotipe ce ascund în componența lor o adevărată revărsare a gloriei umane, dar și a eșecului căci o pare parte din ele încep cu: ce ar fi/ fost dacă..” . Și uite așa, de aici, de unde am încetat să fim și de unde continuăm să pornim, se declanșează adevărata filosofie a vieții. Încep clar și sincer prin a spune că nu știu ce dezvăluie rândurile astea, că nu știu cum, de ce, când și unde, dar știu că m-am regăsit pentru a mia oară. O mare parte din viață mi-am petrecut-o într-un ritm simplu, încă fac asta, iar o altă parte din ea am descoperit-o prin prisma fantasmelor. Am mers suficient încât să-ți spun că drumul nu se termină vreodată, apăr constant alte și alte cărări, alte lacăte și chei spre nicăieri, de asemenea mai pot să-ți spun că atunci când continuăm să fim se produc adevăratele minuni.  Dintre toate încoronez minunea imaginației mele, o văd domnind peste tot și, sincer, mă înspăimânt. Cine sunt eu fără ea? Nimeni. Cine sunt eu cu ea? Nimic. Să o defines? nu, o să pară o pagină din DEX și nu e tocmai ceea ce un glorios plin de idei și-ar dori, pentru noi, oamenii cuvintelor e mai ușor să pornim de la ceva pentru a descoperi..că nu te mai poți opri. Așadar, imaginația mea, sau puterea conștiintei mele, a minții și a prizonierei din mine. Da, cuprinsă înlăuntrul meu îmi e călăul sugrumat de puterea imaginației, o numesc prizonieră pentru că o dată aflată în centrul Soarelui, imbratiseaza tot ce acum numesc real. Imaginația e rodul viziunii, rodul libertății. Nu e vorba de libertatea deciziei ci de libertatea conștiintei, căci până la urmă conștiința e rodul ființei, e măcinarea ce impune frământare. Incertitudine stârnește la rândul ei setea infantila de a schimba concretul și de ce nu, până la urmă e o evadare din plictiseală din banalul comun al nimicului surprinzător; aici intervine imaginația, posibilitatea de a fi, de a avea, de a pleca, de a stagna. 

 

Alegeri

 

   Tot ce ai de făcut în viață sunt alegeri ,încă din prima clipă ești pus în fața unei decizii ,care ,în fond, îți va infuenta întreaga devenire .Privind acum dintr-o perspectivă nouă ,i-aș putea spune chiar matură, realizez cum întreaga mea existentă , deși una minimală ,e marcată de alegeri. Partea nostimă, inexplicabilă de ce nu , e fix momentul actual ,al conștientizării ,întrucât o mare parte din alegeri sunt greu de intuit și mai ales greu de explicat ;însă dintr-un instinct primar de acceptare ,le asum și  nu le mai dezosez.

  Dacă ador ceva e să vorbesc despre mine de parcă aș fi superioara mie și inferioară vouă , să mă plasez într-un cerc al feminismului demn de creaturi menite să fie iubite și nu înțelese, pentru că ,dacă îți mai amintești ,cândva ți-am spus că explicația și înțelegerea unui mister duce la distrugerea lui ,iar eu sunt himera ,sunt sclava ,demonul și îngerul.

  Nu sunt o ființă complexă ,sunt plină de lacune și chiar lagune , plină de gheață și cu un exces de foc în privire; îmi place să cred că sufletele celor ce i-am iubit și mă iubesc sunt marcate pe veci .

  Revenind la alegeri ca unica formă concretă a existenței ,mai precis a devenirii umane ,tind să înclin spre alegerile ce-mi antrenează prezentul și-mi explorează trecutul. Înainte de orice altceva este alegerea asupra fiintei mele ,alegerea celei ce sunt și devin. Plecând de la o deviză mai veche mie ,cum că sufletul e un mormânt de zâmbete ,am să continui acum ,clarificând într-un mod barbar și miresmat :sufletul îmi e cruce de lacrimi ,inima îmi e coroană de alegeri cu miros de lalele și bujori.

  Atunci când îți asumi responsabilitatea de a vorbi deschis despre sufletul tău ,o mare parte din persoane ,chiar neavizate și exterioare, percep sufletul drept parte componență a firii ,concretizată prin ceilalți și abstractizată sprin cei ce au fost ,sunt și vor mai fi .Dar ca  rebelă a acestor percepții sau, hai să le numesc chiar fundamente ilogice și comune , voi expune sufletul meu din prisma a ceea ce am fost, sunt și voi mai fi ;întrucât înainte de orice ,am fost doar eu ,mi-am aparținut mie așa cum nimeni până acum nu m-a avut (o mică precizare a valabilității dominației mele asupra mea ,nimeni până acum , pentru că acum sunt a lui ,a unui el a€“parte din alegerea inimii și a minții ,din alegerea celei ce devin ).

   Când mă simțeam a nimănui mă alintăm ,regăsindu-mă în fiecare cuvânt din cărțile pe care le citeam ,obișnuiam să-mi spun că sunt tiparul classic al unei femei pe care toți o vor,( prin toți mă refer la categoria de bărbati, nu te păpuși cu păpușă ) dar nimeni nu îndrăznește să o atingă , pentru că e atât de simplă și în același timp atât de respingătoare. Mă alintăm și mă iubeam ca un copil ,închideam ochii și-mi trasam un fir plin de motive, teme ,realizări ;după fiecare fir îmi promiteam cu ochii în lacrimi că într-o bună zi voi luă alegerea cea mai corectă..că într-o bună zi alegerea corectă e transformarea într-o femeie ..alegerea mea e să fiu alegerea lui !

   După mulți ani încep să-mi justific pasiunea ,setea nebună de lectură. Înțeleg de ce petreceam ore întregi ,zile și nopți citind ,pentru că știam că la finalul fiecărei povești sunt mai bogată, mai am o viață trăită și o alegere spre viitor ;continuăm să fac asta, întrezărindu-mi prin minte că la final mă va aștepta un el ,care să-mi spune :ești alegerea mea. A apărut întru-un târziu ,nu-l aștept citind ci, scriind .În mintea mea răsuna așteptarea alegerii. Pentru el aș aștepta oricât ,inimă nu-mi pulsează decât atunci când geamul camerei mele vibrează la atingerea lui și brusc, se aude cel mai frumos zgomot ce mă aduce la viață :

  -œCioc ,cioc ,poc,poc !

 Defapt ,e un amestec total ,un haos ce-mi îmblânzește agitația.În acea fracțiune de secundă ,aflu care e cea mai mare tortură pentru mine :că el să aleagă să nu mai bată la geam .Dar nu am timp să mă gândesc la asta ,căci alegerea lui e să mă iubească își face curaj și-și depășește anunțul venirii ,îmbrăcând haina celui ce rămâne .Printre îmbrățișări și priviri îl rog :rămâi azi ,rămâi mâine a€¦ramai aici ,rămâi acoloa€¦ramai în mine ,allege mai mult ca orice să stai a€¦caci stau să aleg la infinit aceeași ochi și același om ,te aleg așa cum inima nu m-a întrebat când a început să te iubească.

 Și dacă o să te întrebi cândva de ce te-am ales ,află că nu vei ști ,pentru că te văd așa cum tu nu crezi , îți văd demonul ,copilul , îngerul și omul. Și de ar fi să-mi impui orice neputiinta ,de-ar fi să mă alungi ,află..tu ,dragule ,află că eu o să aleg cel mai simplu și mai dur fenomen și am să rămân .

  Vezi acum?Viața e făcută din alegeri ,tu ești rezultatul alegerilora€¦dar am uitat să te întreb :puiule de om ,tu ce alegi ?

 

 

  

Din inimă

   Trecerea zilelor e marcată de momentele cu adevărată relevanță în devenirea umană; astfel că sunt momente  pe care le poți numi revelatorii, pentru că te marchează pe veci, dar sunt și momente nesemnificative, pe care le înăbuși în barca dezinteresului. Îmi cunosc toate clipele de glorie, la fel cum îmi cunosc toate momentele ce m-au marcat și a căror amprentă zace pavată pe chipul meu, asemeni oricarei alte  ființe am un moment aparte, un moment de la care totul s-a schimbata; în fond e acel moment unic ce face timpul să se oprească, iar momentul meu a atras ca un magnet alte sute. 

     Obișnuiam să scriu într-o manieră clasică condusă de rațiune, fără muză proprie, ci inspirată de exterior și regăsită în oricare ea sau el, dar azi inima îmi spune pentru cine să scriu, azi totul s-a schimbat am muza mea cu ochii verzi și privire dubioasă în momentele de liniște pentru lume, azi motivul meu ești tu. Fiecare om își vede povestea altfel și specială, defapt o vede unică și superioară celorlalte, așa că nu mă abat de la turmă și am să spun că eu și tu suntem cei din linia întâi, am să scriu despre noi asemeni unor nori ce veghează și domină. 

   Te așezi comod în brațele mele și te dezbraci de tot răul de peste zi, nu vorbești, doar zâmbești și-ți tremuri pleoapele, mă lași să-ți șoptesc ușor speriată „ce ai?” ca să te poți apropia de ureche mea pentru răspuns „ te am pe tine și e tot ce vreau”…