Jocul celor patru

 Mi-am așezat capul comod și cu atenție în pat, nu voiam să zdrobesc nici o idee aș fi putut printr-o îmbrânceală să creez un dezechilibru în mintea mea, e oricum haos în ea...gândurile năstrușnice colindă pe acolo, uneori am impresia că e o pârtie de unde cele mai curajoase se lansează, asumându-și riscul de a fi nimicite la plonjare. Perna îmi mângâie delicat jumătate din față, iar părul îmi e admirat de cearceaf, numai eu par a nu fi acolo, trupul îmi zace în rutina tabietului de seară, își spune peripețiile patului, sunt prieteni încă din copilărie. La început erau un grup: trupul, mintea, sufletul și patul cu tot ceea ce implică el...acum tovărășia a rămas doar idealurile s-au schimbat; patul rămâne constat e cel mai fidel și nu îi părăsește pe cei trei...asta în timp ce trupul menține echilibrul dintre minte și suflet, sufletul e lent e încoronat și zâmbitor...mintea e cea tainică și obscură; se aseamănă puțin cu tiparul ciudatului din liceu, care nu vorbește...tace. Periculoasă e tăcerea, ascunde toate țipetele și toate rănile lumii, mintea își ascultă tăcerile, le ordonează și le pregătește pentru luptă. În spate zac acele gânduri pe care le aminteam la început, sunt cele ce au distanțat mintea de restul găștii, sunt cele ce se opun sufletului, cele ce îmbătrânesc trupul...dar cele ce aștern patul. Ei se întâlnesc doar noaptea, atunci devin un întreg, patul spune că i-a fost dor și demostreaza perna catifelată, trupul îi cedează rapid, împărtășindu-i dorul...sufletul e copleșit și uită tăcerea, e zglobiu și-și spune iubirea, mintea..face iluzia împlinirii, se complace și spune da în timp ce lansează un alt gând și nu îi dă pace..Pentru moment pare că e totul așa cum trebuie, somnul le alină pe toate. Tic-tac un fir de păr fuge de acasă și atinge fața, trezește mintea și se revarsă o lacrimă, gândul lansat a aterizat..e sadicul de fericire, în acel moment intervin eu, uit de prietenia celor patru și-mi las spaimele, rănile independente...la miezul nopții nu tăce nimeni, cei ce se ascund acum sunt cei ce nu există, la miezul nopții cărțile se întorc cu fața, tăcerea domină în șoapta ce spune: offff... mai sincer de atât nu se putea. Totul arde în lumina dorită a singurătății. Jocul celor patru e tangoul zilelor tale de tăcere, e masca ochilor uitați de timp...jocul în care patul e părintele grijuliu, trupul e scutul din bronz, sufletul e depozitul de vlagă iar mintea...mintea e victima și călăul, e scânteia ce stinge sau aprinde decăderea ta. Mă ridic din pat, deschid geamul și-mi las mintea să spună: încă nu ai ajuns la steaua ta, eliberează-te și plângi. Jocul celor patru a fost întrerupt de prima lacrimă sinceră a minții, de mâine protagoniștii se contopesc.

Din trecut

Puterea privirii

 Câte priviri am gonit în trecerea zilelor, câte am fugărit și câte am înghețat? Câte au fost și câte au rămas în clipa de acum?De-a lungul anilor am cutreierat multe suflete, am explorat multe priviri și am cuprins povești, reale sau impulsive, datorate de ochi goi. M-au sfidat privirile fixe, m-au speriat privirile pline și m-au ingorat privirile ascunse, în ciudat a tot ochii au rămas pictați în fața mea, au rămas aspecte ale vieții ce pot dezvălui o lume ce se vrea ascunsă. Amprenta nu se pune pe trup la infinit, trupul rămâne pavat cu cicatricea durerii, dar se uită...în schimb ochii rămân pătați de zâmbete, de lacrimi și de chipul celor ce sunt! Și atunci, poate în clipa de acum, ochii îți vor spune: am fost prea tânăr, am fost prea eu, am fost prea tu..am fost o privire a anilor ce s-au dus și sunt? Ce ești? Ești o privire a celor ce te iubesc...ești ochii ce limineaza o viață, ești ochii ce adus fericirea unui suflet...ești ochii ce îți spun povestea...ești privirea ce nu se va stinge din lume.Privirea ta a înălțat, a coborât, a iubit, a urât...înainte de orice ochiul ți-a ales inima ce o iubești.

Sunetul din noapte

    Câte povești se spun la miezul nopții când liniștea veghează cerul iar steaua luminează somnul, sunt multe pline de emoție,altele comune iar altele sunt sincere și ascunse sub cele mai suspecte forme.Vă mărturisesc că am una preferată, una spusă prin sunete bizare, care în mod normal ar deranja pe oricine,însă eu ador acele ciudățenii.Cum să le numesc să sune mai pompos? Defapt am să le încarc cu sensul și denumirea clasică: sforăit.

   Mi se întâmplă frecvent ca peste noapte să-mi gâdile timpanul un asemenea sunet, fiind îndrăgostită până peste cap de el, de stăpânul lor, le ascult cu drag și încerc să privesc dincolo de zgomot. Astfel încât, după un sărut pe frunte și o mângâiere caldă povestea începe a fi spusă (în tonul sforăitului ); în aceea clipă am conștientizat că nu sunt întâmplătoare, sunt declarații, sunt întâmplări, sunt temeri, sunt suparari, sunt tot ceea ce se adună de peste ani, de peste zi. Să nu uit, de multe ori auzim ceea ce vrem să auzim, nu e cazul acum, eu aud ce vrea să îmi spună. Acestea fiind spuse și auzite, îl cuprind în brațe, îi așez părul ciufulit și-l privesc în taină, din negru m-ai asemăna cu un basm, din lumină cu un somnambul, iar pe el cu un prunc (gălăgios). Mă las purtată de suflul său, zgomotul ia amploare, se zbate, se rotește, se încruntă și rostește: HRRRRIII și am știut că e vorba de cel mai onest noncuvant, a deschis ochii m-a privit, i-am zâmbit și a adormit văzând că e în siguranță. I-am alinat zgomotul, am ascultat povestea și am rămas trează până m-a cuprins în brațe, pentru a ne spune povești unul altuia. Noaptea trece mai repede așa, nu mai sunt basmele copilăriei și nici dramele fanteziei, sunt exact cee ce sunt, noncuvinte sincere ce-și cer dreptul la viață.

 

Cuvinte, emoție, iubire

    Nu de puține ori basmele își cer finalul fericit, nu de puține ori inima ta tânjește la inima lui și, în mod evident, nu de puține ori sufletul obține ce-și dorește.
   Îmi place enorm sintagma și clipa începutului, a primei priviri și a primului zâmbet. Îmi plac gândurile și visele copilei ce eram cândva, îmi place când văd că sunt constantă lor, ador să iubesc același om în mii de feluri. O să ți se pară o nepotrivire, o discontinuitate, însă eu iubesc același om de la început. Stai liniștit, dragul meu, o să îți explic...căci e vorba de tine.
   Noi, și când spun noi mă refer la toți oamenii, ne imaginăm viața, o desenăm și o proiectăm într-o lume în care fericirea își face apariția printr-o altă inimă. Trasă

m conturul fragil al unui el sau a unei ea, apoi încărcăm cu emoție...cu viață și până la momentul întâlnirii ne îndrăgostim nebunește de acea iluzie, ba mai mult o căutăm, fără să știm că ea apare doar atunci când e cazul, când ai acumult suficientă răbdare și așteptare, când crezi că nimic nu se potrivește cu gândurile copilului de ieri, sau cu lumea de zahăr brun.  Lumea se schimbă ,e o dinamică abstractă ce nu mai lasă loc de interpretări sau constante variabile ,schimbarea produce ,la rândul său , o altă formă de cunoaștere și revelație .
 Nu de puține ori îmi croiam un drum imaginar al vieții mele prin prisma a ceea ce nu am ,evităm să-mi asum un termen ce-l tanjam ,dar visam la o formă concretă care să mă dețină ; mi-am pierdut câteva nopți pășind spre tărâmul imaginației , mă gândeam cum într-o zi cineva mă va recupera de acolo de unde nu sunt ,nu mi-am pierdut speranța și atunci când am închis ochii, TU mi-ai deschis inima.
  Îmi e suficinet să spun: TU și zâmbetul , emoția ,vulnerabilitatea apare .
      Mă declar fericită și mulțumită, căci în spatele aspiratilor mele ireale ale omului ce îl iubeam am întâlnit exact omul ce îl iubesc. Un chip frumos, un suflet cald, o minte ageră ...toate îmi aparțin, mi le asum și egalez totul cu ființa mea, care, în fond, nici nu îmi mai aparține.
  Am adunat atâtea momente, am strâns atât de multă dragoste, am cuprins atâtea lumi lângă tine, e doar începutul căci cu păși siguri povestea merge mai departe, acum înțelegi ce vine dincolo de acesta formă exactă?Dincolo de forma exactă venim noi , tu și eu ,dar am să fac un popas la mine , la venirea mea spre tine .
  Se aud clinchete de ploi ,răsună picăturile într-un refren al dorului ,al iubirii ce depășește sfera așteptărilor sia€¦toate astea se cutremură la gândul contopit cu amorțeala depărtării de ceea ce ai.
 Mă cuibăresc în pat ,îmbătându-mă cu mirosul tău ce persita de noaptea trecută, ce fragil și lin îmi atinge nasul și-mi țintește sufletul, nu fac decât să mă supun ca o sclavă dependent de stăpân. Tu ,iubite, îmi ești stăpân și nu vrea și nu pot să încetez din a mă dedica ție , mereu alta și constant aceeași .
 Am atâtea priviri în minte ,atâtea feluri în care îmi agăți privirea ,urcând-o pe un tron la care nimeni nu mai poate ajunge ,suntem doar noi .
     Din obișnuința scrisorilor și a gândurilor sensibile oamenii fac declarații comune , dar voi face abstracție de ele ,transpunadu-mi dragostea ce ți-o port printr-o formă pură a inexplicabilului în fața privirilor reci din afară noastră.
     Ești al meu așa cum nu ai fost al niciuneia ,ești al meu așa cum nu ai fost al alcuiva ,ești al meu așa cum o să rămâi doar al uneia , al celei ce sunt și devin.
   Îmi amitesc și acum aceea zi în care paginile lipsă ale vieții noastre au început a se umple cu povestea noastră...sunt foarte rare ,aproape inexistente momentele în care eu  am rămas mută din cauza emoției , însă tu îmi tăi răsuflarea de la o singură privire..de la aceea privire ce a topit gheața.
   Obișnuiam să cred că iubirea ,viață în doi e doar o imagine plasată în cercul spinos al imposibilui ,dar constat acum că defapt iubirea ești TU. Ba mai mult , ești împlinirea mea ,ești fiecare bătaie a inimii mele ,fiecare gând , lacrimă și suspin . Mă omora gândul depărtării și mă sugrumă momentul nopții când brațele tale nu-mi cuprind trupul; nu trece o secundă fără sa îmi șoptesc spre tine: €œnebunule , ești al meu și sunt a ta...€œ .