Sunt ani de când nu am mai scris, era o vreme în care mă credeam specială pentru că puteam așeza într-o pagină cuvinte, cuvinte cu emoție și sens, dar a urmat vremea în care aveam să mă sperii de ceea ce puteam face cu literele. Și uită-mă iar aici, în colțul de ieri. Nu pune întrebări, nu am răspunsuri. Din când în când mi se face dor de vise și de cuvinte, nu am uitat să scriu, ci am uitat că atunci când scrii nu ai voie să pui limite, iar eu am pus multe, prea multe...și, copilă, știi că nu merge așa. Dacă te întrebi ce fac, am crescut, am făcut multe..prea multe. Mă căutam printre fiecare părticică, eram nemulțumită și neîmplinită, am scris mult atunci...mult despre mine, mult despre voi; uneori mai caut rămășițe de atunci pentru a izbuti un nou act de creație, însă oriunde m-aș duce nu mai aceeași persoană deși, în fond, sunt alimentată de același viciu sadic de fericirea, doar că acum perspectiva e întoarsă la nouăzeci de grade: nu e agonie și nici e extaz...e relitatea fericirii, pe care ochii verzi și tenul măsliniu mi-o aduc secundă de secundă. Nu mai scriu mult despre mine, scriu mult despre el; vezi? Pornisem de o idee aparent inexactă și macinatoare și am ajuns la unica concretețe a vieții mele: EL, el ce-mi contopește agonia și extazul și le face să fie indispensabile. Nu le alungă, le accepte...deja știe că în absența lor revelația și imaginația mea s-ar pierde, iar eu cine să mai fiu? Tu cine mai esti?În agonia lui, omul, este înclinat spre revelație, spre creație...în acea clipă își vede steaua ...se vede pe el și se vrea altul, se cercetează și se află. Doar în clipele de zdrobire este tentat să își plece capul spre cercetare, spre patimă și dezambiguizare, în rest e un simplu cercetător ce explorează atât cât îi este suficient.Ar părea diferite, dar agonia și extazul sunt fondate pe aceeași temelie, cea a iluziei și a împlinirii, agonia e stârnită de iluzie și răpusă de împlinire, în schimb fericirea e provocată de împlinire și doborâta de iluzie.Când suntem fericiți celălalt e cauza, când suntem triști noi suntem vinovații. Astfel că agonia fericirii e rana pe care omul și-o deschide singur pentru cercetare.
