Cine spune?

    E doar o chestiune de timp...până vom distruge totul.
   Nu ai cum să spui că ești bine,când nici măcar nu știi ce înseamnă asta..nu ai cum să fi fercit dacă nu lupți pentru asta..nu ai cum să speri dacă nu vrei...nu ai cum să ai dacă nu cerșești..Aici nu e loc de orgoliu și mândrie..aici e loc de inimi curate..aici locul se umple..și singurul loc unde mai pot sta e în mine..Căci nu voi iubi fantome toată viața!

Elogiu

  

                                                           2

“Suntem ceea ce iubim”

   

    O ultimă șoaptă aruncată-n gândul meu,o ultimă sărutare seacă,o ultimă atingere de venin,o ultimă pată de zâmbet,o ultimă minciună îngropată-n adevăr și..pleci.

  Îți îndrepți pașii spre cărarea îndepărtată,dispari în ceată trisita ce-mi învălui vidul și rămâi atât de aproape deși,ochii mei nu te văd,te simt iar visele mele,te urmează neîncetat căci ești împlinirea lor.

  -O,tu iubite!

  De-ai fi și n-ai pleca,de-ai sta și te-ai ascunde,de-ai lăsa fiorul mândriei să șteargă dorul orgoliului...!De m-ai lăsa pe mine să dispar în noaptea lui octombrie și să apar în dimineața lui aprilie...

  De-aș fi eu însămi un dor ce spera,de mi-aș putea așterne gândurile,de ți-aș spune că te iubesc ai rămâne?

  Alege-mă pe mine să-ți temerez tragedia,să-ți dau jos masca absurdului și să-ți socotesc imprudența drept o revelație a mă putea avea.

  Te-aș îmbrăca-n al meu zâmbet,ți-aș culege demoni prefăcându-i în îngeri ce te-ar ajuta.Te vreau cunoscut,nu pierdut în propria imagine reflectată de o bucată de sticlă ciobită ce-ți strâmbă chipul slavon și te preface-n monstru.

  Mă ajunge din urmă sângele pierdut,mă ajung cuvintele păstrate pe vecie și tăcere în inima mea.Mă ajunge acel nimic ce-l reprezint și ție mă închin.

  Mă închin cu flori și lacrimi,mă închin cu soldații lui Argus,mă închin cu mine...cu ale mele doruri date ce se ascund în patimă și tăcere.

   Îmi trăiesc blestemul scepticismului!

  Nu mă ascund după umbre,dar fug de mine.Am conștiința inutilității mele.Însă,la tine mă întorc,creându-ți bucată de Paradis uitat.

  La ține toate-s vechi și noi sunt toate.La tine vin și mă învălui în curajul forței ce mișună Pământul ca mărfarul ce apasă în gara sufletului plin de noroi.

     Îmi iubesc ucigașul,dar pe al tău cum l-aș putea iubi?!?

 Cum m-aș putea deschide ție dacă m-aș iubi?Aș fi prinsă-n narcisismul ce mi te va fura.

  Renunț la toți și toate pentru noi,nu pentru iubire!

 Iubire nu dispare pur și simplu,dispare motive ce par serioase,pline de suferință aberantă dar...dispare.Dispare când TU taci,când eu alerg desculță prin vise.

  Și vreau să alung din preajma ta tot ce e rău,aș face multe pentru tine,aș renunța la mine!Dar vezi?Simți?

 E nevoie de doi,iar eu am obosit,iar inima tot nu renunță.

 Te-am uitat!Dar,nu așa cum crezi tu!Te-am uitat în sufletul meu;te-am închis acolo și am încercuit cu sârmă ghimpată să nu cumva să fugi.

 De acolo nimeni nu mi te va lua,nici măcar oglinda ce te inebuneste,iar pe mine mă face să-mi doresc a o ucide,a o sparge în zece mii de bucăți.

           Nu uit,dar iert!

  Iert fiecare clipă în care ai fost departe,iert fiecare lacrimă căzută pe al meu chip.Iert tot...te iert de păcate,dar n-am să uit cum singurătate-i suferință,cum plecarea e lașitate,cum renunțarea e silă...așa și cuvintele sunt aruncate fără noimă.

  Nu uit cum gheața se topește-n munți la prima rază,nu uit cum față-n față amândoi fără drumuri între noi ne-am pierdut în diavolii exteriori.

  Nu uit cum oglinda scoate la iveală tot,cum dimineața-ți zăresc ochii insomniei...căci noaptea gândurile se cuibăresc în mintea ta,iar eu încerc să-ți spun că oriunde te vei află voi fi acolo și oricât de mult aș fugi,mereu mă voi întoarce.

   Dă-ți timp!

  Lasă-te purtat de val,nu influențat de ce vezi căci nimănui nu îi pasă.

  Dă-ți pace!

  Dă-ți dragoste!

  Dă-ți adevăr!Nu minciuni ce rănesc...

    Și te rog!

  Deschide-ți ochii!

  Nu trebuie să-ți schimbi nimic pentru nimeni,nici un fir,pistrui sau gând și...dacă eu te-am făcut să crezi asta,că trebuie să îți schimbi ceva înseamnă că eu sunt problema.

  Despre tine mi-ar putea spune tot răul din lume,de vor vrea să inebunesc,că ești hetera,că ești monstu,că ești satan iar eu le voi spune:e hetera,monstrul,satanul meu!!!Le voi mai spune că:”plina de tot ce-i iubire,tac,priveghindu-te,arsă de tot ce-i iubire,sufăr iubindu-te!”

   Te voi ajuta să te eliberezi de ideile blestemate de a face lucruri cu care sunt de acord ceilalți,eu te vreau așa cum ești,nu cum te vor ceilalți.Și...ajutându-te pe tine,mă voi găsi pe mine rătăcită,pierdută într-un suflet pustiu

    Asta-i mărturisirea mea către tine,confesiunea ce nu a putut fi scrisă decât cu lacrimi,cu lacrimi ce vor îneca lumea asta precum focul ar incendia-o.

         Poate e vina mea...imi doresc prea mult să te am,deși îmi e frică că nu te voi putea păstra.Îmi e frică să nu fiu dezamăgită mereu...dar te vreau,vreau să te am așa cum te visez!

                                                        ***

      "TU  nu iubești femeile. Tu le superi. Și ele te iartă. Tu le alungi, apoi le strigi-napoi și ele te așteaptă, zâmbind amar și înțelegător că unui copil obraznic. Tu nu iubești femeile. Tu te lași vrăjit de himere și le aduni lângă tine, blonde, roșcate sau brune, prefăcându-te că știi și că poți să le cuprinzi pe toate!"

Clasicul EU

                                                  

                                                          1

   

         Unde să ne mai ascundem când fugim de noi?

  Într-un clișeu existențial nu facem decât să hrănim bestia sângelui,brutală de fericire.

 Când în ține e un război al ideilor,o luptă grea să privești în spate sau în față;atunci brusc te rupi de realitate și te închizi în camera năvălită de vorbe.Ești doar tu cu tine!Tu și o mie de idei de prezent halucinant,de realitate cutremurătoare.

  Îți privești chipul în oglindă și nu te regăsești.Te vezi prin ochi străini,ești sătul de păreri meschine și funebre.

  Atunci,e momentul colosal în care la distanță de un cuvânt stă începerea delirului,așa-zisă autocunoaștere pentru care-ți pui fruntea în praf.Iar tu,tu vei fi surprins de tine când te vei afla!

 

Ura de sine

  M-aș stinge acum,mi-aș da foc,mi-aș curăța trupul de mizerie,m-aș face una cu pământul..la ce bun să stau așa când nici măcar nu mă găsesc?!
    Mă detest pentru tot!Port cu mine păcatul de a fi,pacataul existenței mele,la ce bun să stau aici când nimănui nu îi pasă?!De ce am impresia că sunt mai nefericită decât toți?De ce nefericirea îmi aduce liniște?De ce mă întreb pe mine,de ce caut răspunsuri în voi?
    Vă înțeleg pe toți,vă știu și vă pot curma suferința,vă alin și vă dau înțelegere însă pentru mine nu fac asta..și nici voi nu o faceți.Pe mine mă lăsați în bătaia vântului,pe mine mă uitați,pe mine mă aruncați la gunoi,și tot la mine veniți..Mi-e scârbă de ființa mea,sunt inutilă și o știu,nu îmi pasă dacă aș dispărea..oricum simt prea mult.Și nu disprețuiesc decât o ființă:EU!
    Îmi sunt propriul meu dușman!Nu am regrete însă am o multilme de vise regretabile,vise ce se sting înainte de a le aprinde.
    Dacă m-ai întreba ceva despre mine,ți-aș spune că sunt nimic!Că sunt un om ce trăiește..un om mult prea ocupat cu asta,un om aflat în război cu conștiința,cu sufletul,cu mintea,cu sentimentele..un om ce mai speră să se găsească deși își poartă crucea. 

Niciodată

  În urmă rămâne doar un parfum și un gust de dor
                                 *                     
  Pe femeia asta,am avut-o si eu,as mai fi putut-o avea.Mă iubea și o știam,mi-o spunea și o adoram...o iubeam poate și eu...Dar ca un laș am ales a o lăsa să-mi scape.Eu o goneam și ea venea mereu,mă iubea și nu se ferea a-mi spune.Și eu?!Eu ce făceam?Mă jucam,nu o răneam căci subconstienul meu știam că o durea,îi simțeam fiecare lacrimă căzută-n insomnie,toate gândurile ce-i rapeau somnul veneau la mine.Eram acuzat de multe,dar ea,ea nu îmi purta pică,vina toată și-o asuma.Se acuza că simte prea mult și că nu poate atașa un punct..iar pe mine mă acuza că sunt lipist de curaj și plin de minciuni ce par a fi adevărate..dar tot ea spunea că nu,nu sunt miniciuni!
    Ea mă iubea!Și eu nu o ascultam...eram și eu un suflet nehotărât ce se temea,credeam că o voi scuti de o suferință deși ea suferea iubindu-mă.
    Pe femeia asta am avut-o cândva...cândva ieri și ea mă iubea!Acum nu știu ce am..dar,pe femeia asta am cunoscut-o înaintea ta,i-am luat în râs copilăria,i-am surprins zâmbetul în mii de ipostaze.Știi?Ea obișnuia să-mi zâmbească.Era un copil atunci...acum e femeia pe care eu am ales-o,acum e aceeași doar că eu sunt cel prins în ea...
    Pe femeia asta,obișnuiam a o ignora deși în sinea mea începeam a o iubi.Era vina mea că nu o credeam,era vina mea că o alungam.Femeia asta m-a iubit sau încă o mai face...femeia asta-și uită oamenii în suflet,nu poartă ură ci-ți dă lumină.
  Pe femeia asta...am cunoscut-o,pe femia asta am ajuns să o ador,pe femeia asta am crezut că am pierdut-o,pe femeia asta o numeam plăcere nevinovată iar acum,pe femeia asta o numesc plăcere vinovată,pe femeia asta am făcut-o să plângă...și tot pe femeia asta am făcut-o să radă.
    Pentru EA mă arde vina...oare am să-i pot spune că îmi e lumina?

Rugăminte

 Gandurile mele nu reprezinta nimic!Sunt formate din tot.Din visul meu si din nimicul ce ma inchide.
Imi e teama de ceea ce pot face,sau..mai bine zis mi-e teama de gandul meu;nu stiu unde ma poate desi nu imi e teama de ceea ce sunt sau voi deveni.
 Si cu toate astea sunt departe..departe de lume,departe  de tine,departe de mine...departe de gandul asasin de a te rani.Nu-mi doresc sa te ranesc!Insa,visez sa te torturez,sa-ti smulg cu brutalitate fericirea ca mai apoi sa-ti iubesc ranile si sa te vindec,in speranta ca,eu iti sunt calaul dar si leacul asa cum tu candva mi-ai fost stapanul!

 Ti-as cere iertare,te-as ruga sa ma ajuti..iar la final cand lumea va fi unica stapana te voi implora sa-mi scoti inima si sa o faci una cu pamantul.Sa o tai in mii de bucati,sa le dai tuturor cate o bucata moarta din mine iar tu?!Tu te poti multumi cu simtul,caci voi simti prin tine.Ma voi ademeni in cercul lui Argus si te voi proteja caci ce semeni aduni!

Destăinuire

  Promisiunile nu îşi rostul,la fel cum cuvintele sunt mult prea dure pentru tine.Nu am sens cînd tu nu eşti,nu am vlagă cînd tu te zbaţi în lumea calmă încercînd sa mă înveţi pe mine sa fiu ceea ce tu ştii ca pot.
  Mama..am asa multe sa-ti spun însă îmi e de ajuns sa-ti privesc ochii si sa mă scufund în braţele tale,sa ştiu ca asa îmi e bine,sa te ştiu aproape de mine.Sa-mi curmi suferinta nelinistitoare..si sa-mi spui ca niciodată nu o sa pleci,sa-mi spui ca oricît de mare e lumea eu îi pot face fata,sa-mi spui ca totul e asa cum trebuie,si sa-mi dai trezirea la realitate.
  Sunt om,sunt copilul ce-si caută disperat liniştea în mama.Nu pot uita ce-mi spui,iar de îţi greşesc,o fac fără voie.Tu,mama,eşti izvorul meu de linişte,dragoste si sacrificiu..mă pierd în lacrimi cînd te ştiu ca îţi faci griji pentru mine..Mi-ai spus-o tu si mi-o spun si alţii:sunt naiva realităţii,însă TU,tu nu vrei sa mă schimb,pentru tine toate sunt bune cu mine.
 Eşti minunea mea cu ochii verzi,eşti cărarea ce uneori nu o pot parcurge si prea puţin învăţa,eşti tot ce vreau deşi te mai ascunzi în ochi străini..Si chiar de mai stramb pasul spre vise tu eşti aici,acum si mereu..Si oricît de departe as fugi pe Pămînt m-as întoarce la tine.
 

Gânduri sparte

   Dacă as începe sa mă ascund,nu m-as mai bucura de suferinţa inevitabilă si inexplicabila,nu as mai putea spera ca dimineaţa tot ceea ce a durut nu mai e,nu as mai crede în vorbe..dacă as începe sa mă ascund..nu voi mai fi nimic din ceea ce sunt.As fi doar conturul fragil al trupului,as învăţa sa-mi tin sentimentele pentru mine,as învăţa sa fug,sa fiu un om slab în spatele măşti insensibile..
 Nu-mi doresc sa mă ascund de ceea ce sunt!Deşi..poate ca mă gandesc sa fug de realite,sa ascult si sa vad ce nu vreau sa cred,sa-mi schimb opinia..dar nu fac niciodată asta..pentru ca sunt mult prea obişnuită cu mine,cu gandurile,trăirile si zbuciumul meu..Sunt ceea ce nu vreţi voi!Sunt ceea ce nici măcar eu nu mai ştiu..

  Încep sa cred ca sunt supusă melancoliei,e vina mea ca am vrut si vreau sa simt mai mult decît o fac,e vina mea ca mă înhăţ în delir,e vina mea ca nu mă opresc cînd simt ca aripile s-au spulberat si merg mai departe,mai departe spre sfîrşit.Ce mai conteaza dacă sfarsesc acum sau mai tîrziu,cînd oricum ţie nu îţi pasa,cînd tu eşti prea departe sa-ti expui încărcătura..cînd tu taci,iar eu încep sa fac acelaşi lucru,sa tac în tine si urlu în mine.Simt atît de mult,atît de anost încît am impresia ca sunt cel mai trist om,ca nimeni nu mă asculta..si ştii ce e si mai ciudat?Cînd îmi dau seama ca am dreptate..ca sunt o persoana singura dar înconjurată de oamenii cărora le pasa..si da,le pasa!Doar de ei!
  Am renuntat de mult la drame,însă a mea mă prinde din urma.Mă face sa visez..e singurul lucru de care nu mă pot îndepărta!De vis..visez oricînd si oriunde.Sunt si eu ca voi,visez lumea asa cum o vreau eu,nu cum e!
  Nu sunt eu cea mai nefericita,chiar dacă îmi place sa cred asta...si stii de ce o fac?Pentru ca vreu ca TU sa îmi spui "nu e asa cum crezi!"Vreau sa îmi iei norii negrii..si mai vreau sa nu mai cred decît in delirul oniric.