Unde ne sunt femeile?

 Câte generalizări se fac la adresa femeii și a bărbatului? Sunt nenumarabile și fără capăt, însă eu nu le susțin; am să-ți spun și de ce. Decizia finală îți aparține.
   Suntem însetați de dramă, mâncăm victimizare și respirăm compasiune, îți plângi suferința și ți-o provoci. Te vrei înstrăinat și însingurat. E frumos să plângi, să fugi și să suferi, generație de lași! Acuzăm, femeia plânge și bărbatul râde. Tânjim să cuprindem un suflet, dar le lăsăm libere pe toate, suntem ocupați cu drama.
   Ce e drama? E lipsă rațiunii și moartea pasiunii. Drama anilor 2000 și a valului de lacrimi de săpun e atenția neîmpărtășită. E lipsa de judecată. E dezumanizare.
   Unde ne sunt femeile? Sunt pierdute și defeminizate. Mi-e dor să admir feminitatea, să o doresc. Femeia din scrierile actuale, e mereu îndurerată și mereu nemulțumită, mereu caută ceva. Pardon,Se caută, se reinventează.
  Cum privești o femeie? o privești așa cum te lasă. Femeia e ascunsă, nu se naște. O femeie o naști tu, bărbate, o naști cu suflet și o crești cu viață.
 Astfel că drama e femeia descrisă azi peste tot. Unde ne sunt femeile? În căutarea lor dăm peste trupuri seci înclinate spre temnița dramei. Nu știu a cui e vina, defapt nu cred că există acest sentiment al vinovăției căci adunăm exact ceea ce plantăm. Fiecare ajunge exact ce trebuie, transformarea fiind alimentată de aceeași sete de creștere inspirată de modele false și instabile.
 Unde ne sunt femeile? Unde ne sunt oamenii?... în trupuri seci, fără sclipire și fără glorie.

Meditație

           Zidurile sunt martorii lumii, suportă povara apasarilor și încărcătura eliberării. Pe orice zid e pavată amintirea zilei de ieri și pe oricare altul, uitat de azi, se va nota ziua de mâine. Să nu te temi că ai putea uita, sau că ei oamenii te vor uita, căci zidurile te-au văzut, te-au cunoscut și te-au păstrat. Mă întreb câte m-au ocrotit? Cu siguranță ruinele celor ce au fost sunt, în realitate, părinții celor ce te privesc. 

        Ți-ai îngropat tinerețea în cearcăne, lași pomeții să cadă și pășești fără regret, doar ei, pereții, te mai află și te mai descoperă aievea.  Zidurile știu că ai iubit, știu că ai pătimit și mai știu că îți e teamă de ruine. Nu de orice ruine, ci de cele ale propriei ființe. Nu vreau să văd cum geamurile corpului meu se sparg, cum cheaia de la inimă se pierde sau cum ochii se închid. Îmi vreau zidurile rezistente, plină de glorie și zâmbet, nu am să plec capul în fața altora tinere, dar am să le acord prilejiul de a străluci;  fără să garantez pentru ele. Ruinele ni le facem singuri, zidurile ni le fac alții. 

      În afară de zid ce ți se pare trist? Probabil multe îți stârnesc mila, dar nimic nu se compară cu înstrăinarea copacului, l-am văzut într-o noapte la marginea podului, mă privea haotic și ștrengar.

 M-a lăsat să îi spun povestea. L-am privit în clar de lună, nu simte atingerea semenilor în vânt, a crescut și coroana l-a dus departe. Originea îi e în fond aceeași, EL nu a uitat, alții l-au uitat și l-au lăsat rătăcit. A plecat și s-a pierdut la un ac de casă. 

Când "mai târziu" devine...

 Când mai târziu devine...
 Am auzit de multe ori mai târziu folosit în diverse situații, n-am fost ferită de transformarea lui în niciodată sau în lungi așteptări sau chiar în imediata secundă.
 Mai târziu e un adio stins, ce nu vine în veci.  E o amânare a unui prilej.  Și ce te faci în cazul în care devine niciodată? Îți spun tot eu...inca mai crezi în mai târziu, o să ajungi pe un pat răpus de vreme și ai să te întrebi dacă e suficient de mai târziu acum, are să îți vină în gând cel mai dorit și mai așteptat moment, îl vei retrăi ca la început și mai târziu e devreme. Devreme pentru ultima clipă.  Când ai să pleci de aici o să îl iei cu tine, așadar mai târziu nu devine niciodată. Mai târziu e tot ce ți-ai putea dori la ultimul ceas și e tot ce alungi în drum spre final.
    Mai târziu e împlinirea, cunoașterea și tu, abandonat, dar nu uitat.

 

Vin să stau (altă formă a declarației)

                                                      Vin să stau,                                  
                                                            dar
                                                      Stau să plec
                                                             și
                                                      Plec să vin
                                                            căci
                                                      Vin oricând
                                                            doar
                                                      Să mă chemi
                                                            de
                                                      Am să fug
                                                             tu
                                                       Nu uita
                                                             că
                                                       Eu vin să stau
                                                             iar
                                                        TU aștepți
                                                               și
                                                       Eu știu că tu
                                                                             mă ierți.

                               Vin să stau
                                     să
                               Te iubesc
                                                oricând,
                                                oriunde,
                                                oricât!
                              Vin, stau, plec, fug spre tine
                                          ia-mă
                                          iubește-mă...
                               Acum și pentru totdeauna
                                          nu uita
                                       Vin să stau !

 

Povestea macilor

                                  Plâng macii astă seară și nimeni nu-i ascultă...

    Prima ploaie din vara lui 2015 a venit curajoasă, nu se lasă înduplecată și acționează. E ceva nespus în răcoarea ei, stau și o privesc îmi vine să o imbratisez€, să o las să îmi gâdile tălpile tăbăcite de arșița trecută, să îmi scuture trupul veșnic tânăr.
     Îmi place ploaia, curăță păcatele și anunță seceta ce va topi diamentele; toata frumusețea ei se revarsă asupra macilor.
 Te-ai oprit vreodată timp de o secundă să-i privești? Ești prea grabit pentru ei, uite-i acum spălați de ploaie. Plâng macii astă seară și nimeni nu-i ascultă.
Adesea în plimbările de regăsire și revenire îi admir în prima lună timidă a verii, par îmbrăcați în inocența copilăriei, sunt fragili și misterioși. Macii nu-ți emană miresme și nici spini, în schimb, ei se supun; sunt cei dintâi sclavi și cei din urmă evadați. Sunt fugiți din grădinile extravagante, le place liniștea din spatele sunetelor de mașini. Câmpul e casa lor. Observi, dragule? Macii sunt precum sufletul, adoră libertatea și infinitul, dar cu toate astea se împlinește doar lângă pământul ce îi alimentează și-i țin în viață; până la urma...nimic nu se compară cu sângele ce pompează pe verdele viitorului.
   EI sunt sclavii ce-ți pătrund pe geam și-ți zâmbesc, sunt cei ce au evadat și s-au eliberat, poate că își cunosc adevărata valoare și nu pot accepta obișnuința. Îi ceartă ploaia, le unește florile și le înaltă, de la cer totul devine mic cu excepția pașilor plini de suspine.
  Plouă, plouă altfel acum. E ploaia verii, s-au întâlnit zilele lui iunie și-și chinie macii. E seara lor, seara macilor orbiți de lumina monștrilor pe patru roți cu trecători. E plin de trecători în ploaie, dar e pustiu de oameni în spectacolul picăturilor.
 Ascultă macii, ei te văd. Privește macii, ei te simt. Iubește macii, ei sunt trupul femeii și inima bărbatului.