Destăinuire

 Sufletul meu e plin de tine , nu e loc să mai arunci nici măcar o frimitura sau o scamă.Ești peste tot .Ești în sufletul , în mintea , în trupul meu.Sunt însemnată cu dragostea ta ,dragoste prin care respir ,care mă transformă ușor ,ușor.Port cu mine chipul tău,nu îl las nici o secundă ,căci îmi e frică ,lumea e rea ,iubite, iar tu ești fragil ,ei nu te cunosc,ei au priviri reci iar tu ,tu ești prea cald,tu..tu ești al meu ! 
  Odată cu ține învăț să iubesc .
 Știi? Credeam că iubirea e un scenariu , că o poți explica ,sau că e doar o fabulație ,dar de când te am pe tine iubirea e viață , iubirea nu o poți explica pentru că o simți și e realitate.
 Totul se schimbă , tot ce nu înțelegeam , toată năvala de sentimente capătă sens,toate misterele se deslușesc lângă tine.Nimic nu mai pare imposibil pentru că nu mai e vorba doar de mine sau doar de tine,e vorba de noi ,eu și tu ,tu și eu împreună ,contopiți de iubire.Nimic nu mai e greu când îmi găsesc prelungirea mâinii în degetele tale ,nimic nu mai doare când mă strângi la pieptul tău .Exist pentru că mă iubești , exist că să te iubesc. Și totuși ,cuvintele sunt prea puține , parcă nu mai au forță ca să dea viață la ce simt acum ,cuvintele sunt înlocuite de căldura sufeltului .
  Fericirea a început când m-ai privit prima oară ,când ochii au spus ceea ce buzele nu au avut curaj ,ele s-au atins într-un dans ce nu se oprește .
  Tu definești propriul meu infinit !

Intrusul

   Simt ceva ciudat ce nu îmi dă pace de câteva zile .Am încercat să răzbesc în adevăr .Se instalează în sufletul meu .Și-a adus mobila cu el .M-a umplut de kitsch.Am vrut să ajut , să șterg praful .Dar s-a opus.Am inistat , mi-am adus aminte de spusele mamei :dacă vrei să ajuți , ajută , nu aștepta să ți se ceară ! Cu cine încerc eu să fiu amabilă ?Cu infractorul ce-mi acoperă casa cu drapeii negre și perdele corai , cu statuete din porțelan ?Cine e și ce vrea de la mine ?Îl las să își urmeze activitatea de gospodină casnică .Mă așez pe unul din scaunele aduse și răsfoiesc sutele de sertare .Mi-a plăcut întotdeauna să culeg rămășițe din sertarele ce ascund personalitatea lumii ,mă face să vibrez , să uit de proprile mele griji și să-mi imaginez povești...Până la urmă , nimic nu e mai palpitant decât locul interzis , nimic nu e mai pur și mai nocis decât secretul .
  Intrusul îmi aduce o cană de ceai de tei , parcă știe cât de mult mă liniștește și se așează lângă mine .Apucă să-l văd are ochii negri și brațe puternice ,nu-mi lasă privirea să-i întâlnească casa ,mă prefac că nu înțeleg nimic ,dar stai..chiar nu înțeleg .Iau o înghițitură de ceai , e fără zahăr .E bun .
  Sertarele , am revenit la ele ,unele sunt triste , altele parcă ar vrea să cânte , altele să fugă..iar cele mai cuminți să fie deschise .Rămân gândindu-mă cu care să încep ,intrusul mă privește stânjenit , dar îmi întinde mână , îi simt iar atingerea fermă și umerii lați împingându-mă ,își poartă degetele peste mine , până ajunge în dreptul unui sertar negru .Are picate floricele , e ca o pajiște în ploaie .
  Îl deschid , mirosul înțepător de umezeală , de vechi mi-a ajuns până în călcâie , am luat o felie puternică de aer și am continuat să trag  de sertar până când mi-a aterizat în poală .L-am privit , a fost prima data când m-a lăsat să-i întâlnesc privirea ,m-a sfidat și m-am întors la sertarul care îmi pătase rochia albă .Sunt mii de plicuri cu puține cuvinte , sunt pierdute de vânt și furtuni mă gândesc , dar încă de la început am conștientizat că sunt scrisori , scrisori cu palide cuvinte .Prefer să încep cu cea care a aterizat în zborul lin pe podea .
"  -    Te-am întâlnit .Te-am căutat îndelung ,nu știu cum și cui să îi mulțumesc că mi-ai ieșit în cale .Nu știi nimic despre mine .Nu mă grăbesc .O să afli treptat .Acum vreau să știi doar că sunt un malefic , nimic nu-mi iese bine , nu știu să spun cuvinte frumoase , nu știu să fac promisiuni , dar știu să mă țin de ele .Obișnuiesc să fac doar ce-mi place , nu o să te obosești să îmi explici ..pentru că tu îmi plăci !Și o să fac doar să fie bine , iar asta nu e o promisiune...e un adevăr !
 Acum te las să mai cauți prin sertare , o să găsești câte o părticică din mine , căci am pierdut cândva dragoste ..iar pierderea ei a fost grea , însă nu mai grea decât găsirea ta ."
   Am pus scrisoarea pe marginea scaunului , m-am întors să-l privesc .
Finalul epic dăinuie iar ochiul liric mistuie .E un intrus , nu am de gând să îl văd altfel , dar e intrusul ce și-a lipit garsoniera de apartamentul meu, e cel ce va rămâne , pentru că e suficient de inteligent încât știe că trebuie să aștepte până când sertarul meu se va deschide și-i va arată scrisoarea pe care ce ascunde cuvintele : "te las să faci ce vrei din mine ,nu îmi e teamă ,știu că tu...tu ești prima și ultima oprire către Rai ."

Umbre

   Lasă-mă să te mai văd zâmbind , lasă-mă să îți mai văd frumusețea , lasă-mă să îți mai văd chipul , lasă-mă să îți mai ating sufletul...Nu mi te lua de lângă mine , nu mi te fura fără să îți pese.
    Am pus atâta suflet și nimeni nu trebuie să rămână plângând.Să nu dăm vina pe viață , pe timp sau pe dragoste.Sentimentele se schimbă de la o persoană la alta , nu poți iubi doi oameni la fel , nu îi poți privi pe toți la fel ...și nu e vina noastră că ne lăsăm descoperiți doar când iubim .Iubim prea mult în taină , prea slab și prea crud ,iubim mult și uităm repede în ochii și mintea celui rămas singur .Ți-am mai spus ,iubirea nu dispare ,se prafuieste ,dar îi ajunge o bătaie de inimă și un cuvânt...un nume și totul se reduce la "am pierdut...și nu mă mai lași să te mai văd zâmbind"...
   Și știi ?Știi când îți dai seama că sufletul tău încă mai are o portiță între deschisă pentru speranța că într-o zi o să îi mai vezi frumusețea și că treptat tu vei atinge același suflet ...pentru că tu ești același om?
 Învățam să iubim cu un sigur om ,cu omul ce schimbă și dezvăluie chipul fericirii .Uităm , iubim , iertăm , tăcem ,plângem , dansăm ..uităm ,totul cu un nume .Nu sunt zeci de persoane care te-au
 făcut să vrei să vezi mai mult , e una singură !Ai deja numele în minte , dar știi ce e cel mai trist ?Nu îl mai poți spune ,mintea ți-l blochează ,nu ai cum să fii tu dragostea vieții cuiva...tu nu ai puterea să rănești , dar știi mai bine decât oricine să vindeci !Tu ai cum să fii salvatorul cuiva ,nu-ți lăsa dorințele în umbrele sfaturilor , vei știi ceea ce acum te sperie , vei știi către cine îți e poarta sufletului deschis doar în momentul în care întâmplător îl vei vedea ,fără să te privească ,fără să știe că din spate cineva îl privește iar atunci inima ta va bate mai puternic și întreg corpul va urla , va fugi către viitor , abia atunci vei înțelege că nu trebuie să îți lași mândria să te conducă la singurătate , abia atunci vei știi că mai vrei să vezi un zâmbet , un chip , un suflet..un om frumos ! Dar ești altă persoană ce țintește către un om plin de fapte și nu de vorbe..și-ți vei lasă capul plecat...o să îi vezi frumusețea în fiecare noapte..în fond ești același copil ce-și consumă iubirea în taină.  

300 de motive

  În neputința ființei aștept compătimirea zâmbetului și cer încă un răgaz să-ți mai pot spune tăcerea din urmă.
   Unde ești iubite ?E banca goală fără noi , e sufletul peticit de ploi , e lumea plină cu noroi .
   Unde sunt iubite ?Mi-e grea vorba fără tine , mi-e sufletul pustiu de praf , mi-e lumea tristă cu cuvinte.
   Nu mai sunt și nu mai ești , nu am fost și nu ai fost .Dar amintirea e proiectată în ideal și sper la tine că la o ninsoare în luna lui mai , e greu ,dar nu imposibil .

  Se lasă fumul greu al conștiintei pe umerii mei, alung tot ce prind ,păstrând doar umbra unei dulci amăgiri ,căci nu mai ești și nu mai sunt .
    Nu am învățat să las capul jos și să-mi distrug teama de a-ți vorbi ,am învățat doar să-ți spun tăcerea ...și ți-o șoptesc înainte să adormi când împovărat de planuri îți mângâi ușor fruntea și-ți mai alin durerea cu o vorbă sinceră de dor și de uitare .Și-ți spun iubite în 300 de cuvinte că nu mai ești și nu mai sunt .Și-ți spun că te-am iubit fără promisiuni ,fără regrete ,fără nici o impunere...te-am iubit pentru că te-am iubit ,poate te-am iubit pentru că nu ofereai nimic...pentru că tăceai și mă priveai cum îți vorbesc ore în șir...pentru că nu spuneai cuvinte mari și mă mințeai când simțeam că te pierd și făceai asta pentru că mă iubeai ...Aveai un stil fugar de a îți înălța dragoste iar pentru mine ai înălțat-o prea repede și s-a eclipsat prin tăcere.Te-am iubit pentru cele 300 de cuvinte dintr-un an , te-am iubit pentru cele 300 de gesturi calde , te-am iubit pentru cele 300 de lacrimi vărsate din seara 300.Te-am iubit iar acum unde ești dorul meu nespus ?
    Ai 300 de motive să iubești și 300 să detești...nu aleg nici o variantă ,poate numărul 300 pentru că dacă ar fi să aleg din 300 de oameni din 300 de locuri cu 300 de vânturi  aș căuta 300 de motive că să îți spun că te-am iubit iar tu , iubite , vei înflori în mine cu 300 de motive.

Sentiment vechi în timp nou

 M-am blocat...credeam că am tot ,dar am clacat...Îmi simt sângele cum fierbe în mine cum apasă pe autostrada venei ,transformând-o într-o pistă fără sfârșit și ce e mai trist e că acum nu mai știu motivul și nici măcar scopul .Sunt om , sunt eu ,dar care eu , care om ?În mine e o cruciadă în care se lovește cu spada realității zilelor ce vor veni , dar mai ales cu sabia trădării .Trădarea e ceea ce nu aștepți niciodată de la celălalt , e sentimentul pe care nu îl poți explica pentru că ești  acaparat de lacrimi .Recunosc , n-am puterea să recunosc și asta pentru că undeva în mine zace la Soare copila ce nu vrea să supere pe nimeni , dar se autodistruge și nu renunță la zâmbete ,fie ele zâmbete de vânt .M-am construit din materie moale în esență tare ,ceea ce nu coincide cu tine ,eu...sunt omul care în spatele stelelor își sfâșie trupul și-și hrănește sufletul cu picături de rouă ...eu sunt omul pe care-l vezi pe stradă nesemnificativ , dar care are ochii greoi și te face să nu îi scapi din urmă în timpul drumului în paralel .Am vorbit atât de mult de mine încât am impresia că devin subiectul nostalgiei , căci nu m-am ascuns de cuvintele "mi-e milă de mine " și dacă te întrebi de ce e pentru că m-am blocat !
    Starea de singurătate nu are nici o legătură cu ceilalți , am învățat asta pe propria piele , sunt mereu înconjurată de cei ce mă iubesc și îi iubesc ,dar ceva lipsește...lipsește atenția muzei despre care nu am să vorbesc acum , nu sunt curajoasă că să îți spun de ea , pe ea o păstrez în mine așa cum și ea mă păstrează în mintea și sufletul sau .
    E un fluviu de sânge ce inundă cârpa ce merge agale pe destinul meu , e rece , răcindu-și ecoul în drum spre ruperea barierei ce m-a blocat .
    Credeam că am tot , că știu tot , că vreu tot , că obțin tot , că am invtat tot , dar ceva sau cineva a insistat să mă întoarcă din drum și mă prindă în furtuna inutilității mele .

Între teamă și suspin

        De câte ori te-ai gândit la tine în ultimul timp ?
   Probabil foarte rar ,doar în puținul timp rămas de după ceaiul cu scrum de dimineață.
   Te-ai uitat și pe tine așa cum i-ai uitat și pe ceilalți. Nu te mai gândești la nimic ce ți-ar alina sufletul , singurul ecoul ce-l mai asculți e cel a trupului .
    M-am întâlnit cu mine pe o bucată de spini dintr-un parc de bujori .Nu m-am recunoscut , nu eram nici veselă , nici preocupată să aflu fericirea...eram pur și simplu pierdută întru-un clișeu și scufundată-n abisul întrebărilor ce-mi răpesc nopțile de odihnă și îmi obligă obrajii la tortură.N-am îndrăznit să-mi vorbesc neputându-mă fixă , căci ideile brutale , gândurile pline de sângele celei ce avea să piară nu-mi dădeau pace.Vroiam să-nfrang teama..căutăm un avânt funebru ce-mi va lua spaima din suflet .Rar accept frica ca pe un picior al cufărului mucegăit ce nu mai poate să-și revină după ploaia cu tunete. Am impresia că dacă-mi accept menirea de temătoare o să devin mai vulnerabilă iar lume nu acceptă asta ...sau dacă acceptă vulnerabilitatea o folosesc pentru a-ți sparge geamul cu țintele din umeri. Însă mi-am promis mie cândva în nopțile cu brumă pe suflet că nu mă voi mai minți și acum recnuosc fără regrete că :ÎMI E TEAMĂ !
   Mi-e teamă de ziua de mâine , mi-e teamă să nu rămân mai singură și mai plină de oameni decât acum , mi-e teamă de privirile meschine ce pătrund dincolo de scrupule , mi-e teamă să mai respir în lipsă de insipratie , mi-e teamă că n-am să ajung să-i văd la infinit și mă tem că l-am pierdut pe el din ochi și acum lui nu îi mai e teamă de mine.
    Sunt lașa zilelor ce vor veni , sunt sclava cuvintelor ce mă scot din mizerie, mizerie la care revin mereu doar pentru a fi mai aproape de inima mea .
   Noi înșine suntem păcatul ce-l mai aprig ce-l avem , noi și ale noastre pierderi .
   Așa e și cu mine , ca și tine am mai multe temeri decât bucurii , dar mai mult decât orice mi-e teamă să nu devin prizionerul beat de viață  ce-și contemplă pasul în omenii care-l vor respinge și-l vor denumi : rătăcit !
   Dar până atunci  îmi voi continua drumul spre alte și alte senzații pretinzând libertatea așa cum teama mă va prăbuși-n infern !

Esențial

  Citim și zâmbim , citim și trăim ,citim și iubim , citim și învățam...învățam să trăim ,să zâmbim , să iubim și toate astea doar de la primul cuvat al unei cărți !

Obișnuiesc să...

   Obișnuiesc să mint în labirintul cuvintelor .
   Obișnuiesc să iert în detenția prezentului .
   Obișnuiesc să ascult în patima suferinței .
   Obișnuiesc să zâmbesc în mizeria zilelor .
   Obișnuiesc să sper în spatele cortinei .
   Obișnuiesc să mă prefac în prezența falsă.
   Obișnuiesc să plâng în replica vieții .
   Obișnuiesc să citesc în miezul nopții .
   Obișnuiesc să glumesc în plictiseala dimineții .
   Obișnuiesc să calmez în esența zbuciumului .
   Obișnuiesc să iubesc în lipsa de aer .
   Obișnuiesc să pulsez în calitatea cuvântului .
   Obișnuiesc să cred în locații incerte .
   Obișnuiesc să cad în vicii proprii .
   Obișnuiesc să evit în beciuri umede .
   Obișnuiesc să stau în carcase înălțătoare .
   Obișnuiesc să vorbesc în lumea zborului .
   Obișnuiesc să tac în visele neregulate .
   Obișnuiesc să privesc în pași goi .
   Obișnuiesc să gândesc în răul tandru.
   Obișnuiesc să cânt în momente inutile .
   Obișnuiesc să simt în sfârșirea atingerilor.
   Obișnuiesc să...exist în sadicul ființei .
 
  

Ne-am pierdut

  
    Nu mai știu cum să te privesc că să-mi placi , nu știu cum să te mai privesc că să îți pot găsi sclipirea și să aflu unde e omul ce-l iubeam cândva mai mult decât pe mine...Ne apropiem cu păși calzi de sfârșit , e plăcut de sfâșietor. Mă cutremur la gândul că mâine e posibil să nu mă mai trezesc cu vorba ta caldă , dar mă alină gândul că nu ne mai torturam și n-or să-mi mai curgă lacrimi la nesfârșit iar tu nu te vei mai sili să-mi spui "fără tine sunt nimic , dar încep cu tine să fiu pustiu ".Nu-mi doresc să te pierd , dar am ajuns în acel punct în care simt eu că am tot , dar m-am pierdut pe mine...
    Mi-am promis că pe tine nu o să te mai alung ,iar acum ne ucidem flacăra pentru că ne-am rătăcit în nămeți..nu-s de vină amăgirile și nici pasiunile, nu e vina nimănui...poate doar a insomniilor și a orelor pierdute cu explicații .Și uite așa..mă cuprinde și teama..dacă am să uit de tine , dacă tu ai să uiți de mine?Dacă din mii de șoapte și mii de atingeri nu vom mai păstra nimic ?Dacă vom ajunge să spunem :eram fericiți , dar ...Dar nu vom avea explicații pentru "dar.." și ne vom arde propriile trăiri prin alte mângâieri..
    Nu știu cum să mai zâmbesc că să fii iar cutremurat și sclav al meu , nu ne-am rănit obișnuit ,nu ne-am jignit existențial...doar ne-am iubit spațial și am ajuns aici și acum când nu știm de ce..
    Știu că mi-ai lipsi , știu că te-aș plânge , știu că te-aș dori ,știu că..nu ne vom mai vorbi...
    Ne-am infectat iubite și am ajuns să ne pierdem tot mai puțin in iubirea ce o udam la despărțire !

În singurătate

  Mi-ai spus să te caut când rămâi singur , mi-ai spus că o să mă cauți când rămân singură .Ți-am spus să nu mă cauți când rămâi singur , ți-am spus să nu mă cauți când rămân singură  , ți-am mai spus să nu mă cauți decât când simți cu adevărat nevoia ,dar nu-i vina mea că poate o să ajung mai singură și mai plină de un alt EL încât mă voi simți obligată să te alung , să te las să nu-mi ajungi la locul lui .
    Singurătatea e singura formă și singurul motiv care-l face pe om să se gândească la ce a avut , la oamenii din trecut sau chiar cei din prezent , uneori la persoane străine prinse în ochiul înșelăciunii .
    Singurătate nu-l face nobil , îl face doar sluga unor tentații de substituit.
   Așa se întâmplă și cu tine , când ești singur dai de ea , dai de mine , dar atunci noi nu mai dăm de tine , prea târziu deși...târziu nu mai e niciodată , târziu e doar când sună ceasul și-l izbești de pernă precum ai vrea să faci cu sentimentele ce-ți vin în cale agale. Târziu...nu-i niciodată când vine vorba de luciditate , asta inseamana să știi exact că vei obține pe vecie ce-ți dorești ,nu doar servirea singurătății .
    Explicații la momentul de singurătate nu avem , nu știm ,doar presupunem că e singurul moment ce-ți aduce agonie și extaz , plăcere și scârbă , detest...și poate în cele din urmă iubire .
    Dar..dacă ai rămâne singur și sigur de momentul de glorie al vieții , de triumful împlinirii la cine te-ai întoarce pentru a îi face loc în viața și in inima ta ?