Îmi dau seama cum, în vis, îmi amintesc ce-mi doream, ce înca n-am uitat. Departe de ziua de azi, voiam să scriu, să scriu cu sau fără noimă, să scriu despre mine și tine, despre ei și despre noi. În realitate, ascund visul, pierzându-ma printre frunze. Copilul a crescut, sufletul nu.
Înainte să visez fiecare zi mi se termină cu același ritual al refacerii și limpezirii printr-o plimare. Cu fiecare pas pe care îl fac am impresia că mai scap de un of si mă mai eliberez de un gând. Soarele avusese multă putere, chiar a topit din gheața ce începuse să se așeze pe cord, dar eram prea ocupată pentru a mă preocupa, așteptam momentul înserării, așa realizam că mai trece o zi și sunt tot mai aproape de tine. Am vrut mereu o stea a mea iar noaptea mi le dă pe toate, pot să îmi iau stele de la lumina neoanelor, a farurilor...sunt înconjurată de lumini, dar e beznă. Pașii mei sunt independenți, cunosc drumul si calea, chiar dacă în lipsa ta par a fi o mașinărie.. căci, drumul meu e cel de întoarcere. Și, totuși, luna a venit mai grațioasă si mai mândră, ștersese urma soarelui și liniștise. Parcă prea multa liniște înspăimantă, tăcerea glorioasă se simte puternic în sufletul unui muritor.
E seară, e liniste, e
frig...ești tu în mine.
Merg, nu aud, nu văd, nu ascult, doar îmi las corpul liber și îngreunat de eșarfa parfumului tău și de geaca atingerilor tale, le iau
peste tot cu mine. Nu mă sperie liniștea, dar îmi trezește imaginația și de ea
mă tem. E mai puternică ca Soarele de peste zi si mai mare ca Luna de acum, nu
o pot controla...deși, sincera sa fiu, nici nu am încercat. Nu i-am pus limite
pentru că asta însemna să o trădez. Trădarea implică razbunare, timp pierdut și vise de copil fără copilarie.
Seara scriu, în vis sau pe sufletul tău, doar el mă ascultă, e cartea mea... De ce nu-mi amintesc ce scriu în vis? Merg la tine în suflet să-mi aflu povestea, vin cu frunze și miros de la toamna noastră, deschide-te...
