Confruntarea timpului

Și-a șters urma și și-a prelungit agonia, era o toamnă târzie când mi-a apărut în cale și o primăvară fără muguri când a pornit la drum. Vor urma cuvinte simple ce vor naște o poveste... Tu la ce te gândești când auzi de povești? Eu sunt dependentă de poveștile vieții, le caut, le inventez... le scriu și o trăiesc pe a mea. Povestea mea a început pe vremea când castelul iluziilor domnea în paradis. Povestea mea a început în vara cu bujorii lui mai, uneori mă întreb ce o face unică sau ce o alimentează cu continuare. Tu știi? Eu aș spune că timpul. Timpul îmi dă curaj să-mi duc povestea mai departe. E fragedă, abia în acea toamnă târzie de care îți pomeneam a început să capete contur. Doi ochi verzi, două mâini și un sulfet... Timpul mi-a dat iubirea ce îmi crește povestea. Dar ce te faci când tot el, timpul, în lupta cu sinele te lovește...cine cade atunci? Prezentul e mereu în creștere, el e povestea mea...povestea fiecaruia. La confruntarea timpului prezentul îți va fi viitor, trecut doar un mormânt al celui ce obișnuiai.

Mitul existenței

    Mitul colosal al existenței umane ucide cu bătăi plăpânde orice rază de răsfrângere spre chip și momentul trăirii . Tu te-ai născut că să exiști , exiști că să te împlinești , te împlinești că să crești .Te învârti într-un cerc vicios în care nu ești altceva decât o altă particulă  de  nisip răsfrânta din maisvul muntos al chipului Divin. Te gândești prea mult ,te acuzi prea des , te victimizezi prea calm .Vezi tu, explicațiile nu le poți găsi , nu totul are un sens , chiar dacă asta vrei să crezi , e firesc să îți dorești ca după o zi în care întreg universul a complotat împotriva ta , tu să speri, să-ți șoptești în fața oglinzii : „totul se întâmplă cu un scop,nimic nu e intamplator” .Dar ce faci când tentația adevărului sugrumă picătura vicioasă ce te obligă să-ți pierzi din fire și să te arunci într-o patimă a vulnerabilității ? 

  Îți mai amintești primul început ?Vorbesc de clipa în care ai deschis ochii , când ți-ai întins brațele ca niște arme și tot ce doreai era exact ceea ce nu știai, asta faci și acum.  Ai fost ca o carte goală , inițial ți-au fost scrie zilele,  cu pas, ai început să te revolti , să îți permiți momentul schimbării .Dar ai devenit o altă masinărie ,fără inhibiții ,nu ai realizat că momentul copilăriei ,ideile transpuse și revărsate fără voia ta de către ceilalți prădători sunt cele care te impring spre destin . 

  Suntem construiți diferit , atâtea picioare , atâtea inimi , atâtea sufelete și minți .E un lucru care ne leagă , care ne aseamănă și în același timp ne separă .E momentul desprinderii de rocă ,momentul în care învălmășeală gândurilor persistă și zamilseste călăii , căci în fond victimele își zamilsesc călăii. 

 Sunt prea puține nopțile , prea scurte orele ca să afli răspunsuri ,iar tu, tu nu ai răbdare , așteptarea ne omoară, tăcerea spune multe .Dar ce spune ? Așteptările sunt grele pentru că implică o doză de rău și una de bine ,pentru că atunci când nimic nu e sigur , totul devine posibil .Iar tu, eu, noi…noi toți obișnuim să ne rănim singuri , nu mă refer la rănile despre care vocile fantomelor din trecut ți le sporesc ,ci la rănile din noi , la rănile fiecărei persoane ..la rana incapacității de afla cine sunt, ce vreau , ce am ,ce o să fac .Toate urmate de clasicul DE CE?!? Ceea ce inevitabil provine din OARE E PENTRU CA? .Lista ar putea continua , cred că ai umple pagini ,ai construi castele de nisip din asta . 

 Am avut de multe ori tăceri ce se prelungeau în eterne plecări ,iar în momentele alea deveneam exact ceea ce încerc să-ți spun .Deveneam un fel de tu. Mă amuză ochii presărați cu durere ,dar ascunși după deminitate , tânjesc la inimile calde pline de răni, ador mințile obosite , admir trupurile cocosate ,toate astea sunt transformate acum în mașini ce se zbat pentru zâmbete .Știi de ce? Eu, îmi e teamă să-ți spun, dar o voi face;  cred că suntem acoolizati cu temelii șubrede din lichide insipide, incolore, inumane .Am proiectat în noi, o idee ce se vrea împlinită mai mult din mândrie și orgoliu, pe care le confunzi în goana după timp. Omule, de ce nu vrei să vezi că tu azi ,mâine o să pierzi lupta asta ,e o luptă care nu vreau să o numesc contra timp…o percep ca pe o luptă contra liniște…

   Omul e un instabil, calacheaza, se blochează la uși închise pe care uită să le mai și încuie, toate astea pentru că una din ursitoare, probabil puțin debusolată și agasată de raze, a pronunțat noțiunea ce derutează și declanșează războiul uman :FERICIRE . 

   Fericirea? Dacă mai faci o scurtă întoarcere la primul vis pierdut , ți-ai aminti că atunci ai îngropat prima oară fericirea , atunci a fost momentul în care zbuciumul te-a despicat, când te-ai lăsat să vrei ceea ce nu știi . Caută copilul care vroia să devină doctor ,crezând că așa îi va face sănătoși pe cei dragi (fără să știe că pe el nu se va vindeca ), apoi caută-l pe cel care se visa să învețe pe alții, (fără să știe că el însăși nu se va învăța pe sine ), în final caută-l pe cel care s-a plictisit să încerce să mai caute. L-ai găsit, trebuie să te uiți în tine, în chipul pe care l-ai pierdut în cartea pe care o tot scri cu bocancii plini de noroi spre capat, spre noțiunea, senzația , sentimentul de fericire .Nici nu o poți defini, ce te face să crezi că o vei putea recunoste? Toate se află în tine , treptat te-au adus în momentul de acum. Primii pași sunt cei care ne fac să alegem , nu poți să privești răspunsurile dacă nu îți accepți semnele ce te despart de tine. Iar când vine vorba de fericire, ne aruncăm privirea în partea greșită. Nu suntem capabili să recunoaștem eudaimonia, pentru că nu știm în ce constă; ne camuflăm,  niciodată nu rămânem concentrați pe ceea ce apare la început. Dacă fericirea ar fi reală ai rămâne la aceea primă oară, la acel prim om, senzație sau lucru care ți-a arăt acest sentiment . Însă sunt tentați , încărcături emoționale ce umplu din golurile epice de la primul început, primul vis pierdut.  

 Avem nevoie de un fir de rumeguș că să ne dorim întreaga pădure pentru asta, așa se întâmplă și cu sufletul, uneori îl pierzi pentru că rămâi agățat de un sentiment ce se transformă în viciu . Fericirea permanentă se pierde , căile devin albe toate ,dar drumul spre ea e negru și plin de tentații care pentru moment devin obsesii ,plăceri . Și dacă stai bine să te gândești , nu te-ai schimbat ai rămas același copil cu lopata în mână, doar că acum cauți fericirea în iubire ca să o poți înălța cu zmeul împlinirii egocentrice . 

  Vezi? Nu e despre ceilalți , e despre tine. Ceea ce ne apropie și ne seapara în mod balansat sunt tentațiile vicioare și trufașe, patimile și aspirațiile. Folosim mereu corpul și emotiile altora pe post de substituit al proprilor dorințe neîmplinite .Ne amăgim, pentru suntem în delir , ne amăgim pentru confort cu ceea ce credem că e fericirea adevărată, dar facem asta pentru că suntem dezamăgiți .Amăgirea inseamna pierdere ,înseamnă  prea multe plecări și opriri inexistente . 

   Să îmi permit definirea fericirii ?I-aș spune mormântul omenirii .E motivul pentru care te hotărăști să pleci spre destin , dar uiți să dai drumul sentimentelor din cauza durerii din spatele lipsei de fericire . 

 Mai fă o excursie în trecut la primul început și primul vis pierdut ,dacă ești sincer și ți le asumi ,încuie ușă cu trecutul ,fericirea nu e acolo , nu e nici aici ;aici e plin de tensiuni maxime și plăceri care te vor sfâșia sub formă a ceea ce tu crezi că e fericire . Mergi mai departe și caută un mit al existenței , cauți în zadar, dar continuă să mergi ,ceilalți te-ar sfâșia dacă ar știi că ai înțeles iar înțelegerea ta e defapt plânsul .Mergi și nu te opri decât atunci când plăcere se va contopi cu rutina , creația , apa , soarele , stele iar sufletul tău obosit și inhibat de doza pe care mintea nu uită să o aplice ,doza fericire,își va asuma liniștea cu riscul unei noi furtuni . 

   Cele mai grele răspunsuri sunt cele false , nu uita ca să poți afla răspunsul bun e nevoie să pui întrebarea corectă .Iar întrebarea corectă nu e care este fericirea supremă  .Ai nevoie de curaj că să fugi din asta ,iar ție încă îți e frică ,de mii de ani am trăit în asta ,ne complăcem așa . Iar întrebarea corectă e: dacă găsesc răspunsul ,atunci mă opresc ? …