Confruntarea timpului

Și-a șters urma și și-a prelungit agonia, era o toamnă târzie când mi-a apărut în cale și o primăvară fără muguri când a pornit la drum. Vor urma cuvinte simple ce vor naște o poveste... Tu la ce te gândești când auzi de povești? Eu sunt dependentă de poveștile vieții, le caut, le inventez... le scriu și o trăiesc pe a mea. Povestea mea a început pe vremea când castelul iluziilor domnea în paradis. Povestea mea a început în vara cu bujorii lui mai, uneori mă întreb ce o face unică sau ce o alimentează cu continuare. Tu știi? Eu aș spune că timpul. Timpul îmi dă curaj să-mi duc povestea mai departe. E fragedă, abia în acea toamnă târzie de care îți pomeneam a început să capete contur. Doi ochi verzi, două mâini și un sulfet... Timpul mi-a dat iubirea ce îmi crește povestea. Dar ce te faci când tot el, timpul, în lupta cu sinele te lovește...cine cade atunci? Prezentul e mereu în creștere, el e povestea mea...povestea fiecaruia. La confruntarea timpului prezentul îți va fi viitor, trecut doar un mormânt al celui ce obișnuiai.