Dialog spre infinit

  Mă aşez comod în patul meu,si încep sa mă gandesc!Încep sa uit de tot,mă întorc din nou spre mine..încep sa mă găsesc sau..vreau sa încep sa mă găsesc!

  Am uitat de mine,si o sa mai uit,nu mă deranjează;însă,mă deranjează cînd voi uitaţi de mine!Mă simt secată de pustiul ce mă invadeaza!Totuşi,ideile mele au plecat,încep sa se ascundă în mine..însă sunt departe de trupul meu.
  Mă aşez din nou,de data aceasta intr-un cadru restrîns:eu în fata unei oglinzi!Începe crudul adevăr,sadic de putere..DAR..începe nimicul pe care l-am pierdut!
  -Ai greşit!Greşeşti mereu,de ce nu pleci?De ce nu te accepti?De ce nu taci?De ce nu fugi de tot?De ce?!
  -Pentru ca nu ştiu!Nu ştiu dacă mîine,lumea asta îmi va mai spune ceva,nu ştiu dacă sunetul tăcut de la stingerea felinarului va mai spune ceva,nu ştiu de ce!!!Nu ştiu de ce nu pot sa plec!
  -Poate nu vrei sa pleci!
  -Dar ce vreau?Vreau sa stau dar sa plec,vreau sa plec dar sa stau..vreau..nu vreau nimic,îmi e teamă sa îmi doresc mai mult!
  -Îţi e teamă de tine!Nu de ce ai putea obţine,ştii bine ca tu eşti mai mult decît ce vezi aici!
  -Da sunt mai mult!Dar cine vede asta?O vad eu cînd sunt cu mine!O vezi tu,cînd eşti copleşit de mine!..
  -Am obosit sa te ascult iar tu,tu ai obosit sa fii pierdută!
    Nu mă pot ascunde de asta,nu îmi pot sigila cuibul,însă îl pot distruge!Pot face orice pentru orice as vrea nu voi face!Nu voi face nimic din ce nu vreau,căci..mai tîrziu as putea vrea!