Unde ai fost copilă?Iar ai uitat să scrii, să trăiești pentru asta... Nu-mi răspund, continui să privesc. Las tăcerea sufletului meu să dea glas minții.
Unde ne sunt oamenii? Am zărit atâtea chipuri azi, încât mi s-a invadat organismul cu dor, cu dor de tine. Te vedeam printre toți trecătorii, minune cu ochi verzi. La 7 metri, în adâncuri eu stau și zâmbesc... Îmi tace gândul, nu-l trezesc, m-ar mișuna cu idei pătimașe născute din boala imaginației. Sunt mult prea departe de lumina zilei, ar suna bine o beție cu cântec, până la urmă departe de zi poți fi ce vrei tu, poți avea ce vrei...
E unul din momentele reîntoarcerii, cînd ideile sunt culminate de gîndurile din clipele tale fără tine și simt...simt cum se apropie cu pași timizi, nu lasă zgomot și nici urme, nu vrea să-i afli apropierea, l-ai putea asemăna cu un păianjen al sufletului. Îl simți? Eu, același, l-am zărit cum se clătina în lupta cu avalanșa versurilor triste, parcă ar fi vrut să-ți ia în râs imaturitatea, dar nu putea, era izbit de gălăgia ideilor halucinante. Nu cred că aș putea fi gazda unui asemenea păianjen, știu că sunt damnată cu imaginația, probabil această boală, în timp, își schimbă reacțiile. Acum e o insecta ce-și țese pânza pe cordul meu. Straniu lucru-i ființa... Stranie ai fost și tu mamă că ai lăsat liberă în lume un om prea mic și prea puternic, oare tu n-ai crezut ce se va instala în mintea-i frageda, n-ai văzut în ochii pruncului ce demon îl pândește sau n-ai vrut tu să-l vezi? Dar mai greu din toate astea nu-i cu ființa sau insecta...e cu timpul ce-n demon te transformă,,n-am să pot și n-am să vreau în mine să-l primesc căci mă face iar, aceeași pată de sânge fără vlagă din anii adolescentini. Cât de ciudați suntem noi, ne îmbibăm mintea în idei cu tente dramatice, ne uităm ființa și ne cerșim sufletul, la fiecare doua minute îmi calmez demonii, la fiecare secundă tu-mi apari în gând și mă alini, de n-ai ajunge, n-aș ieși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu