Păianjenul din minte

      Se apropie cu pași timizi, nu lasă zgomot și nici urme, nu vrea să-i afli apropierea, l-ai putea asemăna cu un păianjen al sufletului. Îl simți? Eu, același, l-am zărit cum se clătina în lupta cu avalanșa versurilor triste, parcă ar fi vrut să-ți ia în râs imaturitatea, dar nu putea, era izbit de gălăgia ideilor halucinante. Nu cred că aș putea fi gazda unui asemenea păianjen, știu că sunt damnată cu imaginația, probabil această boală, în timp, își schimbă reacțiile. Acum e o insecta ce-și țese pânza pe cordul meu. Straniu lucru-i  ființa... Stranie ai fost și tu mamă că ai lăsat liberă în lume un om prea mic și prea puternic, oare tu n-ai crezut ce se va instala în mintea-i frageda, n-ai văzut în ochii pruncului ce demon îl pândește sau n-ai vrut tu să-l vezi? Dar mai greu din toate astea nu-i cu ființa sau insecta...e cu timpul ce-n  himeră te transformă. Da, suntem demonii proprilor idei, știi bine că nimic nu egalează drama născută din cuvinte reinterpretate într-un mod prielnic zâmbetului stins.
     Omul e un amestec incert și instabil de emoție, dorință și durere. Emoția e dorința sălbatică de a tresări la fiecare adiere prematură, răpusă de durerea din final...nu-i finalul cel sumbru, ci e agonia din care păianjenul respiră. Ce e durerea ? E dorul, e finalul unei conversații ce-ți împingea emoția în neputință. În agonia lui, omul, este înclinat spre revelație, spre creație...în acea clipă își vede steaua și o înalță, uită de reproșuri și se ascultă, își închide demonii și-și iartă păianjenul. Doar pus față în față cu  durerea, emoția și dorul, agonia și extazul este tentat să își plece capul spre cercetare, spre patimă și dezambiguizare, în rest e un simplu cercetător ce explorează atât cât îi este suficient.Ar părea diferite, dar agonia și extazul sunt fondate pe aceeași temelie, cea a iluziei și a împlinirii, agonia e stârnită de iluzie și răpusă de împlinire, în schimb fericirea e provocată de împlinire și doborâta de iluzie.Când suntem fericiți celălalt e cauza, când suntem triști noi suntem orice. Astfel că agonia fericirii e rana pe care omul și-o deschide singur pentru cercetare, iar el, omul, rămane produsul dorinței, emoției și durerii...
   Ascultăți păianjenul din minte, nu-l lăsa să intre în suflet.