La linia 2 se anunțase tren în direcția
PIPERA pe când eu născoceam după un gram de idei pierdute în abisul existenței
de la final de studenție. M-am strecurat ușor printre alte și alte chipuri
zvelte ce-și dansau somnul în culoarul ce părea că nu se mai termină, am fugit
în mintea mea spre peron, dar m-a lovit
o treaptă înainte de a răzbi. Bucureștiul subteran e obosit de idei și
nemulțumiri, e trist și uitat în scările rulante, parcă-l văd sub chip dur, așezat
pe trepte...tăcând. E așa greu să taci când curentul ce-ți pătrunde în ureche
te face să spui noroi, iar el tace. În
tren plutesc crucile gândurilor false, oamenii se desprind de măști și-și
continuă existența în stil tipic, aș spune că în metrou, pentru o clipă, în
călătoria spre oriunde, avem planuri comune: mi-e foame, mi-e dor, mi-e somn,
mi-e...orice mă face să protestez și mi-e orice din ce-mi lipsește în clipa
prezentă. Și cum să-i spun celei ce sunt că vreau să tac în Bucureștiul
subteran, cum să-mi aduc mie celei de azi un omagiu al celei de ieri? Pretind
că în banalitatea clișeică a întrebării zace esența de la final de zi, când
vreau să pot avea idei. Imaginația îmi naște fantasme, cu și despre tot, pe
care mintea mi le refuză, a pierdut gramul ce-l avea cândva.
De ce scriu oamenii? Nu
cred în voci așa cum nu cred în liniștea Bucureștiului, noi toți suntem un
București în interior, căci e haos si iubire, durere și alinare; ar trebui să scriem
pentru copilul ce visa că într-o maine trenul îl va duce departe, nu că-i va fi
confident, casă și acasă. Vagonul tipă, e încărcat de nimicuri înconjurătoare
ce se lipesc pe scaune, e psihologul din drumul spre oriunde, e cel pe care-l
tânjești și-l detești de aici și până acolo...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu