Cum se face că atunci când te am nu te mai vreau ? Că atunci când sunt mai aproape de vis , mă retrag ? Sunt atât de fricoasă...de lașă...de nimicită !!!
Cunosc răspunsul la întrebările acestea...E doar unul . E teama continua a dezamăgirii .
Am naufragiat pe o mare roșie , ce ascunde sângele pierdut în detenție , e mai gros ca ieri și mai parfumat ca mâine . E sânge ce s-a revărsat din blocurile ce domină ale noastre inimi tâmpite de dor . Sufletul cere ajutor , mintea imploră uitare , trupul tânjește atingeri...iar inima se vrea iubită .
Iau barca ce mă poartă departe de lumea ta . Nu sunt pregătită să ajung acolo , tu nu mă vezi , tu nu mă mai simți , tu m-ai uitat . Mă așteptăm să faci asta , ai uitat mai repede decât așteptați chiar tu . E și asta o lege , dată omului de zi cu zi .Deși , am impresia că mie nu mi-a fost dată această lege..că fiecare parte a mea refuză să pună în aplicare uitarea...și așa devine mai singură , mai străină , mai rece , mai nimicită de tot .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu