Câte povești se spun la miezul nopții când
liniștea veghează cerul iar steaua luminează somnul, sunt multe pline de
emoție,altele comune iar altele sunt sincere și ascunse sub cele mai suspecte
forme.Vă mărturisesc că am una preferată, una spusă prin sunete bizare, care în
mod normal ar deranja pe oricine,însă eu ador acele ciudățenii.Cum să le numesc
să sune mai pompos? Defapt am să le încarc cu sensul și denumirea clasică:
sforăit.
Mi se
întâmplă frecvent ca peste noapte să-mi gâdile timpanul un asemenea sunet,
fiind îndrăgostită până peste cap de el, de stăpânul lor, le ascult cu drag și
încerc să privesc dincolo de zgomot. Astfel încât, după un sărut pe frunte și o
mângâiere caldă povestea începe a fi spusă (în tonul sforăitului ); în aceea
clipă am conștientizat că nu sunt întâmplătoare, sunt declarații, sunt întâmplări,
sunt temeri, sunt suparari, sunt tot ceea ce se adună de peste ani, de peste
zi. Să nu uit, de multe ori auzim ceea ce vrem să auzim, nu e cazul acum, eu
aud ce vrea să îmi spună. Acestea fiind spuse și auzite, îl cuprind în brațe,
îi așez părul ciufulit și-l privesc în taină, din negru m-ai asemăna cu un
basm, din lumină cu un somnambul, iar pe el cu un prunc (gălăgios). Mă las
purtată de suflul său, zgomotul ia amploare, se zbate, se rotește, se încruntă
și rostește: HRRRRIII și am știut că e vorba de cel mai onest noncuvant, a
deschis ochii m-a privit, i-am zâmbit și a adormit văzând că e în siguranță.
I-am alinat zgomotul, am ascultat povestea și am rămas trează până m-a cuprins
în brațe, pentru a ne spune povești unul altuia. Noaptea trece mai repede așa,
nu mai sunt basmele copilăriei și nici dramele fanteziei, sunt exact cee ce
sunt, noncuvinte sincere ce-și cer dreptul la viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu