Zidurile sunt martorii lumii, suportă povara apasarilor și încărcătura eliberării. Pe orice zid e pavată amintirea zilei de ieri și pe oricare altul, uitat de azi, se va nota ziua de mâine. Să nu te temi că ai putea uita, sau că ei oamenii te vor uita, căci zidurile te-au văzut, te-au cunoscut și te-au păstrat. Mă întreb câte m-au ocrotit? Cu siguranță ruinele celor ce au fost sunt, în realitate, părinții celor ce te privesc.
Ți-ai îngropat tinerețea în cearcăne, lași pomeții să cadă și pășești fără regret, doar ei, pereții, te mai află și te mai descoperă aievea. Zidurile știu că ai iubit, știu că ai pătimit și mai știu că îți e teamă de ruine. Nu de orice ruine, ci de cele ale propriei ființe. Nu vreau să văd cum geamurile corpului meu se sparg, cum cheaia de la inimă se pierde sau cum ochii se închid. Îmi vreau zidurile rezistente, plină de glorie și zâmbet, nu am să plec capul în fața altora tinere, dar am să le acord prilejiul de a străluci; fără să garantez pentru ele. Ruinele ni le facem singuri, zidurile ni le fac alții.
În afară de zid ce ți se pare trist? Probabil multe îți stârnesc mila, dar nimic nu se compară cu înstrăinarea copacului, l-am văzut într-o noapte la marginea podului, mă privea haotic și ștrengar.
M-a lăsat să îi spun povestea. L-am privit în clar de lună, nu simte atingerea semenilor în vânt, a crescut și coroana l-a dus departe. Originea îi e în fond aceeași, EL nu a uitat, alții l-au uitat și l-au lăsat rătăcit. A plecat și s-a pierdut la un ac de casă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu