De vorbă cu demonii

 
   În liniștea nopții răzbesc toate spaimele și-și caută realizări în spatele a tot ceea ce clădești pe timpul zilei, iar tu ca un necunoscător le deschizi ușa, le faci loc în mintea ta, le conduci spre suflet, ca într-un final să-ți muți ușor capul pentru a se putea face comode pe pernă lângă tine.
  Te-ai întrebat vreodată ce se află dincolo de partea fizică a ta? Sau chiar dincolo de partea controlată? Poate ai făcut asta din plictiseală, însă de fiecare data ai renunțat la ideea fără răspuns întrucât e

amară. Așa facem noi, lansăm idei ca mai apoi să le înmormântăm în cimintirul coșmarurilor, oamenii se feresc mereu de ceea ce nu pot explica, in fond, dacă nu ai explicația nu poți controla ceea ce se întâmplă și tot ce rămâne de făcut e pasul spre stânga sau spre dreapta, cu siguranță sunt și excepții care stagnează.
   Am cheia, dar nu găsesc portița care-mi fură liniștea, am găsit de multe ori Soluția în dialogurile spre infinit, le conturam frumos și le modelam după placul îngerilor, cert e că niciodată nu mi-am asumat demonul din mine, îl hrănesc când îl simt singur și înfuriat, fac asta de teama răbufnirii. Demonul meu nu are chip, e o umbră ce-mi impune idei vesele și triste îmbibate în memorii, cu cât fug mai departe de el cu atât mă atinge mai tare, mă strânge de minte și-mi gâdilă creierul, îl face să tresară să tipea€¦poate e modul lui de a îmi șopti că e aici. Mă sperie în momentele de sensibilitate imposibilă, nu mai simț cetele îngerești, nu-l mai văd pe EL lângă mine, nu-ți imagina că totul se face scrum, pentru că totul înflorește în acea clipă, e mai puternic că mine, dar demonul meu uită că-I sunt stăpână, uită că oricât de puternic e el, eu îl conduc din neant, chiar și din flotă zbuciumului îl pot opri, dezmeticindu-mă în țipetele iadului. Și atunci îmi alin imposibilitatea de a răzbi, și atunci îmi spun că sunt tot ce el nu poate fi, și atunci mă închin, și atunci mă pierd, și atunci mă prind două brațele, și atunci simt cum două buze se apropie de fruntea mea, demonul s-a speriat și a plecat.
   Când am început să-mi pierd controlul?Când am început să-mi ascult demonii? Defapt cred că asta e problema, am uitat să îi ascult, i-am alimentat cu toată fericirea mea și i-am secat de tot. Demonii mei nu se arată, sunt copii mei, sunt mici și imposibil de controlat din exterior, le înțeleg urletele, dar nu le pot explica. Nu pot explica de ce continuă cu acel dans și râset, de ce se apropie de mine, încercând să mă scoată de unde sunt, să mă ducă acolo unde nu am fost. Sunt privilegiată sau sunt damnată?
 - Asumă-ți visul, respinge-ți nebunia! E calm haosul din vis, e gălăgioasă liniștea demonilor de peste zi, e tulbure nebunia de peste noapte.
    Se spune că atunci când în tine pătrunde adierea lină a necunoscutului, ea își atrage temeri. Dacă stau de vorba cu demonii mei, mi-aș găsi frica. Da, îmi e frică, dar frica nu-și are nume și nici motive.
   Demonul nu îmi e dușman, mă aleargă pentru că vrea să îmi șoptească frica, vrea să o retragă din mine..mi-ar ucide îngerul și-I anticipez vorba inante să mă poată prinde, îmi continui drumul cu al sau gând înainte: eliberează-te de ideile meschine de a face pe plac oricui și oricând, eliberează-te de înțelegere și de explicație, trăiește și uită, riscă și transformă-te ziua că să poți noapte să te aduni. Demonul meu sunt eu, sunt ceea ce aș putea fi, e gândul meu sadic de pace, demonul  nu e demon și nu e nici înger, nu e nimic mai mult decât un refren al prezentului și viitorului. Ascultă-ți demonii, cântă-ți îngerii, plânge-ți temerile, alină-ți coșmarurile, iubește-ți momentele...