Infinit le e numărul, acum par imposibil de acceptat și incredibil de uitat; e una din problemele timpului...te supune la acceptare și asteptare. Nimeni nu e privilegiat de chinul răbdării, nici tu nu ai fost...nici eu nu am fost. Și, totuși, câte nopți te-am strigat?câte zile te-am implorat? Necunoscuți ne erau pașii, nevăzute ne erau sufletele.
Ce sunt toate astea în fața noastră acum? Sunt povești spuse la miez de noapte, povești cu dor de tine și de mine, povești cu anotimpuri ce zburdau pe pista veacului.
Adevăratul test e cel al așteptării... aștepți și nu știi pentru ce sau pentru cine, dar continui să o faci căci asta e singura modalitate de vis și împlinire. Recunosc, am greșit spunând că te-am pierdut înainte să te cunosc, pierdusem prea multe nopți imaginându-te și dorindu-te, gonisem prea multe zile și respinsesem orice privire necunoscută pe atunci. Dar așteptarea s-a spulberat, pentru mine devenea pentru noi și am ajuns la noaptea nepierduta, la noaptea sinceră în care zâmbetul a alinat somnul, iar tu ai alinat ființa. Tu, înger și demon; tu cel ce înalți prin priviri; cel ce alini prin vorbă; cel ce iubești...ce-l pe care-l iubesc.
Câte nopți am pierdut așteptându-te în carapace? Nu mai contează, le-aș pierde de o mie de ori pentru că a ultima noapte va fi din nou cea a regăsirii.
Plăcere nevinovată îmi e clipa de atunci, de atunci de când am început cu începutul și am sfârșit în cuprinsul brațelor tale. De atunci sunt totul, sunt îngerul ce te păzește, demonul ce te ocrotește, omul ce te păstrează. Și dacă ar fi să îmi schimb înfățișarea aș alege să fiu toamna, toamna în care ne-am cunoscut, toamna în care ale noastre vieți s-au împlinit, toamna în care ne-am îndrăgostit, toamna noastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu