Am decis să încep a vorbi.Mi-am adus aminte de tine,de tine spirit tăcut și acum,te chem;te vreau aici să mă ajuți,să mă înțelegi și să-mi explici.Am nevoie să vorbesc cu mine,să-mi înțeleg sufletul căci sincer,mintea mea e îngustă nu știe nimic mai mult decât să facă ceea ce i se poruncește și eu nu mai pot suporta să văd cum pierd în favoarea timpului.
Strig în speranța că mă vei ajută.Mi-ai șoptit cândva că iubirea nu dispare,iar acum vreau să știu dacă poți să pierzi ceva ce nu ai avut.
Dar știi?Am pierdut ceva ce nu am avut însă,am simțit cum cineva îmi răpește neajunsul,cum rămân secată de ființă,sunt ușor dezumanizată,am rămas doar un contur ce minte printr-o minte limpede,poți privi prin ea.Poți face ce vrei din ea,nu mai are importanță dacă sfârșește acum sau mai târziu.Nu îmi păsa de asta,nu caut o inălțare ci o constantă,o plută ce mă duce departe de duhoarea simțului.
Am început să spun numai lucruri fără înțeles,să aberez,să spun lucruri neînsemnate în ochii voștri dar,asta sunt,sunt ceea ce spun.Te-ai gândit vreodată la tine?Te-ai gândit dacă speri,dacă vrei,dacă poți,dacă ai fost,dacă ești,dacă vei fii?Te-ai gândit să cedezi,să pledezi vinovat de ceea ce ai?!Suntem prizionerii propriului trup dirijat de suflet iar creierul?!E doar termenul ce te face să pari că ești mai presus de restul,e motivația ce te face să crezi că ești "deștept" dar,mulțumindu-te cu atât ești egal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu